Scrisoare către tine

Scrisoare către tine
A fost publicată aici, pe reţelele sociale, în martie, 2016, însă va rămâne mereu adevărată. O poţi citi oricând, pentru a-ţi re-aminti iubirea de a fi.

Mi-e dor de prietena mea de suflet, ca de mine însămi

Draga mea,

Mai întâi, un gând sincer despre mine, pe care nu-l pot împărtăși cu nimeni altcineva în afară de tine, tu cea asemenea mie.
În ultima vreme, de când mă las, pur și simplu, furata de facebook simt că mă prostituez de bună voie…. Mă las așa în voia lucrurilor care sunt la îndemâna omului de rând, fără pretenţii prea mari de la sine.
Culmea e, că nu doar mă las furată ca să trec în revistă postări, care mai de care mai spectaculoase, ori doar anoste, ci chiar mă implic activ; scriu comment-uri la cele care mă impresionează într-o formă sau alta.
Constat însă, că oamenii se exprimă pe ei înșiși cu fiecare postare și mai constat, cu durere în suflet, câtâ nevoie avem toti să ne exprimăm pe noi în afara noastră, în public.
De câtă atenție avem nevoie fiecare dintre noi și cât de mult vrem să fim remarcați, să însemnăm ceva pe lumea aceasta.
Am început să detectez lumea de azi prin prizma acestui facebook și pot spune că nu mi-a prins deloc rău. Am descoperit o lume cumva straină de trăirile mele personale (până în urmă cu 6 luni) observând cu bucurie că, totuși, suntem toți suflete, ei sunt la fel ca şi mine, oameni… Fiecare, însă, în felul său, exprimă o lume proprie.

Cu toate acestea, nu știu de ce, așa cum mă cunoști, mie parcă nu mi-e destul să pierd vremea pe facebook, parcă trece timpul pe lângă mine, iar eu rămân pe loc; nu mai scriu, decât foarte rar, materiale inspirate de postările celor care apar pe pagina mea, iar cea de-a patra carte a mea stă neterminată din toamnă.

Sâmbăta precedentă am avut lansarea, la Iasi, la un târg de carte, a primei cărți – acum revizuită, după 5 ani de la prima ei apariție. M-am simțit mult mai bine vorbind despre tot ce s-a mai petrecut în viaţa mea, din perspectivă personală, cât şi cu o privire extinsă în planul evoluției noastre ca umanitate.
Dar mi-amintesc cum, la un moment dat, m-am simțit și cumva suspendată, de parcă eram în altă lume decât cea reală…Un prieten, scriitor și jurnalist, care se afla la Iași pentru a ține o conferință la același târg, pe aceeași scenă pe care se desfășurau toate acele evenimente culturale, mi-a spus la plecare: „ai grijă de tine!” Surprinsă, l-am întrebat sincer: „de ce, pare că am o problemă?!”
Îmi spun: posibil. Din perspectiva celorlalți fericirea și bucuria mea de a fi par, cel puțin, suspecte, mai ales pentru cei care m-au cunoscut în urmă cu mai mulți ani, (aşa cum era cel despre care îţi vorbesc).
Bineînțeles că la 30 de ani nu eram așa cum sunt acum. În tinereţe eram foarte încordată şi plină de întrebări fără răspuns, iar lucrul acesta se observa. Mocneam în mine o cantitate necunoscută şi neînţeleasă de furie, pe care o lăsam să iasă afară în diverse forme, exprimându-mă critic la adresa celorlalți, aşa ca toată lumea, de altfel, în bărfa cea de toate zilele. Mă comportam ca toți ceilalți oameni, fără să conștientizez că mă îndepărtez de mine însămi. Mergeam împreună cu turma înainte și mă căutam pe mine în ceilalți, adică acolo unde nu aveam cum să mă găsesc vreodată. Și, după cum ştii, m-am tot căutat în afara mea o vreme până am obosit, până când, într-o zi dată de Dumnezeu mie, renuntând la tot ce știam sau credeam că știu despre tot și despre toate care aveau legătură cu realitatea mea, într-o zi, cum spuneam, m-am lăsat să mor. M-am lăsat moale în mâinile lui Dumnezeu.
A fost acea zi în care m-am trezit pur şi simplu în lumină, fără nici o frică. Atunci a fost clipa – cât o respiraţie de viaţă – când am renunțat să mai lupt cu mine însămi,
Clipa în care s-a întâmplat, ca prin farmec, să primesc acea doză de curaj de a renunța la cea care credeam că sunt. Şi, da, a fost ca o moarte. Dar a meritat. Atunci m-am eliberat de toate fricile prezente în sistemul meu de convingeri și credințe care alcătuiau o realitate înfricoşătoare pentru mine, o lume a fricilor. Am renunțat, aşadar, la credințele acelea stupide din capul meu, iar astfel m-am descoperit pe mine însămi, m-am întâlnit cu mine, cea reală; nu eram decât un suflet. Un suflet de om ca toți oamenii.

Doamne, draga mea dragă, tu vezi că de câte ori vorbesc despre momentul acela re-nasc?! Prind viață, mă însuflețesc dintr-odată. Nu mă mai pot opri din curgerea asta de apă vie ca o bucurie nesfârșită că sunt în viață. Sunt în viață chiar acum. Și doar acest fapt minunat de a fi contează cu adevărat. Restul sunt detalii curente din cotidianul care ne animă într-o măsură sau alta, ori doar ne întristează, atunci când uităm de noi, de sinele nostru autentic, lăsându-ne purtaţi în afară prea mult. Atât de mult, încât ne trăiește viaţa pe noi lovindu-ne unii de alții. Cu zgomot sau doar într-o tăcere de mormânt.
Ori, iată, trăim intr-un cotidian al tuturor pe ” scena nouă a lumii” care se numeşte pe facebook. Pentru că aici poți să scrii ce vrei, te simți protejat de un ecran, în spatele căruia te poți ascunde pentru totdeauna. Eu, însă, ştiu că nu mă pot ascunde de mine.

În fiecare dimineață, la trezire, mă întânesc cu mine, îmi dau bună dimineața, respir adânc, îmi amintesc cine sunt, ca să nu mă rătăcesc prea mult de mine, mă pregătesc minuţios pentru partea din zi când ies în lume, fie ea chiar aici pe facebook.
Mai citesc câte o carte, ca să-mi hrănesc ființa interioară – sufletul – cu hrana cea sănătoasă. (Înainte de a o consuma pe cea care este oferită de-a gata și de-a valma lumii în care-mi duc zilele, una după alta)
Ei bine, eu, una, nu pot trăi la suprafața lucruilor, de aceea am simțit nevoia să-ți scriu.

Până sâmbăta aceasta, când voi fi unul dintre speakerii unei conferinte care are ca temă Femeia de carieră, nu mai fac nimic spectaculos. Din nou stau pe fb…
Și, ca să nu mă consider până la capăt seacă, fadă, fără de substanța aceea care mă trăiește ca sine autentic, undeva în străfundurile ființei, m-am hotărât să mă destăinui ție, draga mea prietenă de suflet. Ţie, celei asemenea mie, celei care știe, înţelege cu sufletul ce vreau să spun.
Tu, draga mea prietenă, eşti cea care simți la fel ca mine în măruntaiele ființei tale, eşti cea care caută încă răspunsurile acelea, răspunsuri care nu există…Sperând însă, zi de zi, clipă de clipă, ca măcar unul, un singur răspuns – cel cât toată experiența mea, a ta, a oricui se mai întreabă din când în când, conştient/ă de de sine însuşi: „și totuși, la ce bun toate acestea?”
Un răspuns caut în fiecare clipă conştientă de miracolul vieţii, un răspuns, dacă nu cer prea mult, Doamne! Însă unul cât toată existența aceasta a noastră, a tuturor, a vieţii cu totul, de când lumea și pământul.
Răspunsul este însă, unul pentru fiecare, este sensul personal, suvbiectiv, pe care-l găsim în noi pentru sine. Iar aici, în acest punct crucial al tuturor lucrurilor de pe pământ, nimeni nu ne poate ajuta. În acest punct rămânem singuri. Însă, dacă-l conştientizăm pe Dumnezeu din noi, acel sine total din care se naşte viaţa, suntem salvaţi. Pentru că, nu ne mai simţim niciodată singuri, iar împreună cu El, nu ne mai este frică să fim. Începem să ne re-amintim că sunte iubire, iar iubirea nu cunoaşte frica.

Uneori, când mă rătăcesc de mine, ajung să cred că acel răspuns nu există. Cu toate acestea, ceva din mine nu renunţă să spere, iar căutarea continuă… Astfel, fiind mereu în căutarea lui, a sensului propriei mele existenţe – urmându-mi pur şi simplu calea – eu una, nu mă mai plictisesc niciodată. Îmi simt bătătile inimii, acel ritm al vieţii care se naşte în mine cu fiecare respiraţie conştientă de miracolul ei, sunt vie, iată, mereu prezentă aici şi acum, mulţumesc, Doamne! Senzația de bucurie că sunt, prin acea prezență din mine însămi, mă trezeşte. În acea clipă, conştientă de mine însămi ca sine total, mi se aşterne pe chip o lumină şi îi zâmbesc complice lui Dumnezeu. Îi zâmbesc cu lumina aceea din mine, cea care nu mă părăsește niciodată,
Re-apare apoi curiozitatea copilului din interiorul fiinţei care doreşte în continuare să fie, să mai caute câte ceva, ce mai e de aflat pe aici, ori de înţeles, din cele necunoscute încă. Acele lucururi care adultului i se par de neînţeles, pentru copilul din inocent, abia trezit la viaţă, nu există. Copilul trăieşte şi de aceea el caută neobosit, curios, convins că mai e ceva de aflat.

În felul acesta, în fiecare dimineaţă, după acest mic ritual de întâlnire cu sinele autentic, se trezeşte apoi şi adultul, cel care deţine experienţa trecutului, iar astfel, începem o nouă zi împreună, sperând la unison, lăsându-ne bucuroşi în mâna lui Dumnezeu, cu credinţa că nu e totul pierdut. Că ceva, ceva bun şi frumos pe lumea aceasta se întâmplă tot timpul, iar eu voi putea vedea partea luminoasă a vieţii. Eu, cea de azi, cea mereu nouă, re-înviată, voi afla, strecurându-mă prin lumini şi umbre, ceea ce nu știam ieri despre mine.

În fiecare zi e se întâmplă la fel. Însă, după această scurtă trecere în revistă a vieţii, aşa cum este ea pentru toţi, apare în inima omului bun, conştient de SINE, credinţa aceea de neclintit, că totuși… parcă mai e ceva de aflat. Iar pentru asta mai e ceva de făcut. Mai e de de trăit. Dar împreună.

Te iubesc! Gigi, cea asemenea ţie.

Distribuie!

Posted in . by with no comments yet.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Show Buttons
Hide Buttons