Distribuie!
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Youtube
Contact us
Written on noiembrie 25th, 2014 , .
Scrisoare de iubire de la o inima la inima
Stii cine ti-a scris intotdeauna  scrisorile acestea care sunt semnate cu numele Gigi? Un sufet, o inima, un spirit….
Desi uneori era in ele si o particica de ego, cel care credea ca aflase cate ceva despre toate acestea si le putea impartasi cu ceilalti.  Am facut-o destul de onest totusi in cartile mele, dar cel mai sincer am facut-o cu cei apropiati, lasandu-ma sa fiu cum sunt, cateodata stupid de cazuta la pamant, cateodata furioasa la culme pe soarta, pe destinul nostru, pe trupul lovit, ranit. Un trup care nu se poate ridica intotdeauna la inaltimea spiritului, a constiintei divine a acelui plan de dincolo de toate aceste ganduri. Planul de dincolo de gandurile noastre despre neincredere se numeste intuitie, bucurie deplina, iubire nesfarsita… si pace.
Dupa mine, insa, acesta din urma este planul adevarului realitatii noastre. Desi suna stupid sa-l numesti realitate aici pe pamant, astazi cred ca aceasta este adevarata realitate a sinelui… Venim de niciunde si plecam de unde am venit. Se poate indoi cineva de acest adevar? Eu una nu. 
Si totusi, atunci cand trupul material se simte la pamant si una cu pamantul mintea veche – egoul – obisnuita sa se teama de iubirea fara frica preia controlul…
Obisnuinta de a gandi in limitele egoului este insa un alt plan, la fel de real, palpabil, cel al trupului. Asa se face ca simti in trup cu tot cu minte cum te-apuca ciuda, regretul, egoismul (ego) ca nu poti trai si viata aceasta, aici pe pamant, in iubire deplina si pace cu toti oamenii. Impreuna in bunatate si iubire, asa cum imi simt inima si sufletul, intr-o constiinta a divinitatii din fiinta noastra ca UNUL… 
Cateodata ti-e ciuda ca trupul material care se trece e prea bolnav de ranile unui trecut mult prea indepartat. Te afli intr-un trup care desi  simti ca nu-ti apartine,  totusi e al tau…. El  gandeste cu un gand strain, pe care-l crezi ca fiind al tau si trupul acesta simte si gandeste ca nu mai are timp … o deznadejde pe care o cunosti te cuprinde.  De unde sa mai aiba timp sa mai apuce sa vindece rani atat de adanci, ca aceasta, care apare odata cu frica aceasta prezenta in mine, dar care vine dintr-o alta dimensiune si ea, dintr-un alt timp, prea indepartat ca sa-l mai poti pricepe … Iar frica aceasta e parca setata acolo in fiecare fibra din acest corp pe care-l simti, desi nu-ti apartine… E frica si vinovatia stramosilor tai cunoscuti si necunoscuti de secole, pe care-ti vine sa-i iei la palme ca au fost atat de prosti, de ignoranti.  Ca au trait ca slugi si sclavi…ai fricilor lor,  dar pe care acum ti le-au incredintat tie ca sa le infrunti, sa le simti, sa le vindeci…
Iti amintesti brusc un adevar, dar care nu vrei sa fie al tau in acest moment. Esti prea obosita pentru un astfel de adevar…  Si anume acela ca aceasta frica pe care o simti in corp o simti pentru ca tu poti, tu ai aflat deja ca poti s-o infrunti…Ti-a fost data tie, pentru ca tu esti acum cea care trebuie sa o simti pentru a o intelege.
Corpul si mintea (ego) iti spun ca esti obosita si nu mai vrei, nu mai poti sa rezolvi sau sa vindeci alte si alte frici…
In felul acesta gandesti, astfel crezi cand esti obosita: crezi ca nu mai vrei, ca nu mai poti. Pentru tine a fost si este de-ajuns atat cat a fost si vrei sa se incheie povestea …Refuzi sa mai continui…asta crezi. Devi una cu credinta aceasta si astfel te faci una cu pamatul. 
Ceva insa se intampla tot timpul chiar si in viata aceasta, ceva care vine din alt plan… cel al realitatii fiintei care respira, pentru ca esti in viata chiar aici si chiar acum. Fricile din corp pot fi vindecate dintotdeauna cu ajutorul celorlalti, cerandu-le ajutorul… Atunci si mereu acum se intampla ceva care vine din alt plan, insa nu din cel in care egoul/trup se teme…
Te suna cineva si, fara sa vrei, fara sa gandesti, incepi sa plangi. Te-a prins nepregatita sa mai lupti cu fricile care te-au slabit si te lasi moale in mana lui Dumnezeu. Plangi in fata celui care este acum aici, care se intampla sa fie atunci si acum mereu langa tine…El este o parte a ta, a sinelui tau, al nostru, o parte dintr-o constiinta intreaga, o particica de Dumnezeu… Asa cum niciodata nu este intamplator nimic din ceea ce este aici si mereu acum. Acela a venit ca sa fie impreuna cu tine atunci cand tu esti doar o parte din tine, cea care plange si crede ca nu mai poate sa mearga mai departe.  Acela vine de nicaieri ca sa te completeze. Sa te intregesti.
Cand el apare de nicaieri tu incepi sa vorbesti, sa descarci furia nascuta dintr-o frica necunoscuta, care ascunde adanc o vinovatie. Te lasi in voia acelei intamplari, iti dai voie sa te infurii, spui ceea ce nu crezi de fapt, dar spui….spui cuvinte care vin din trecut, dintr-unul indepartat… amintesti de rani si de mostenirea ta, de oboseala trupului tau, de neputinta ta si a lor, a stramosilor tai cunoscuti si necunoscuti care ti-au amprentat fiinta cu toata istoria umanitatii. Atat de obosita te simti.
Abia mai tarziu, dupa ce te-ai eliberat de toate cuvintele acelea, dupa ce te-ai mai linistit,  incepi sa observi cu luciditate, cu o alta minte, una noua, eliberata de furia oarba a fricilor, iti observi cuvintele. Cuvintele pe care le rosteai repetitiv cand plangeai, cuvintele ce se rostogoleau afara din trupul obosit… vorbeai cu aproapele cand plangeai despre neputinta, iar neputinta, spuneai tu, jelindu-te pe tine si pe noi toti, era starea in care traiau stramosii aceia pe care i-ai blamat, pe care erai furioasa pentru ca ti-au imprimat in corpul acesta obosit fricile lor, astfel incat ele ti-au acoperit trupul de rani.  Rani pe care tu te-ai straduit o viata sa le vindeci… dar care iarasi, intr-un moment al vietii cand tocmai credeai ca ai terminat de vindecat toate ranile, asa incat a ramas doar de trait ce-o mai fi sa fie, ca ai vindecat ce-ti apartinea tie din intrega rana a sufletului nostru …tocmai atunci afli ca mai este una pe care n-o vazusesi pana in  momentul acesta al vietii tale…
Dar cand, din fericire, inca o data, ca de fiecare data,  ai putut sa plangi din nou.  Si ai plans … ai plans din nou toata durerea lumii, durerea lor si a ta la un loc… Ai putut sa plangi.
Frica de neputinta imprimata in trupurile noastre este cea care re-apare din cand in cand intr-o existenta finita, trecatoare. Mai exact, apare atunci cand obosesti din cauza unui efort permanent de a face fata vietii pe pamant,  pentru ca tot incerci s-o maschezi de dragul celorlalti.  Reusesti s-o tii departe de constiinta pana in momentul in care, obosita, cedezi. Pana intr-o zi, in ziua in care ea, frica,  se cere dezvaluita in toata splendoarei ei…Ieri, cand plangeai si vorbeai intr-una despre neputinta ta, despre refuzul de a mai continua, rosteai cuvinte unul dupa altul, iar unele cuvinte se repetau … erau toate despre neincredere… Credinta te parasise.
Eu am repetat in ziua aceea cateva cuvinte – am aflat a doua zi pe lumina si in lumina constiintei – cuvinte despre sclavie. Despre banii care ne-au facut sclavii propriilor noastre vieti materiale…spuneam in mod repetat ca nu i-am iubit niciodata, desi lucida fiind acum si aici, recunosc ca m-am folosit de ei de cand ma stiu, n-am avut alta cale pentru a ajunge in acest prezent in care imi duc zilele…. cele pe care le mai am de trait…
Insa, privind in ansamblu lumea si modul in care functionam cu totii hipnotizati de obiectele materiale pot vedea cu ochii spiritului cum lacomia de bani a intunecat mintile oamenilor. Iar fricile care au alimentat  ignoranta stramosilor mei, ai tai si ai tuturor celor care traim in prezent, ca si neputinta noastra, a parintilor, a bunicilor, a generatiilor trecute, prezente si viitoare ne ajunge din urma si ne tranteste la pamant, in acelasi plan material, facandu-ne una cu pamantul.
Azi ne vedem aruncati in planul materialist/consumerist al secolului 21 de care nu putem fugi…
Unde sa fugi? In moarte, desigur… dar pana atunci mai ai de infruntat, iata, frica aceasta care tocmai ti s-a revelat tie ieri cand ai cazut furioasa pe tine, pe viata aceasta, pe destinul acesta, pe neputinta ta de a pleca intr-un loc in care nu e nevoie de bani ca sa fii fericit. Tu nu-ti doresti altceva decat sa traiesti in bucurie si iubire impreuna cu toti oamenii de pe pamant…. Adica in pace. Toate invataturile despre rai sau paradis se limiteaza la a-ti aminti ca raiul e in ceruri… Ok, dar pana acolo, stii cum e, ti se spune cinic ca te mananca toti sfintii….
Si inca o data, iar si iar, a cata oara, zici: ok, am inteles. Mai fac un pas si inca unul pana acolo in ceruri … iar  pasul concret inseamna sa respiri adanc, sa lasi sa fie frica aceea si sa nu judeci…sa mergi tu inainte cu bucurie si sa-ti amintesti ca de fiecare data cand ai mai  cazut a fost suficient sa vorbesti despre frica, sa plangi, sa te plangi pe tine, sa-ti plangi fiinta obosita, dar apoi s-o mangai si sa-i oferi sprijin, caldura, lumina… Intotdeauna un altul, celalalt, este acolo ca sa te completeze, sa te sustina, pentru ca fiinta ta sa se intregeasca si sa mearga mai departe pe drumul acesta clar al luminii constiintei, pe calea compasinii, a iubirii intregi de sinele nostru.
Concret, intotdeauna lumina e afara cand se face ziua, asa cum este si in inima ta, caci iata, o poti vedea. Iubire este si afara, la cei dragi cu care alegi, uneori intamplator, sa vorbesti.
Alegi sa vorbesti marturisindu-ti furia, teama, vinovatia., slabiciunea… creand punti de iubire intre tine si ei, comunicand cu sinceritate despre toate cate sunt aici, pe pamant…
Eu sunt, tu esti, noi suntem toate aceste lucruri pe care le vezi in tine cand marturisesti, caci esti facut din carne si oase si sange, dar si din toate gandurile despre tine si despre toate cate sunt in lumea aceasta… Toate care ne sunt date noua de invatat si de inteles aici, in aceasta existenta limitata de timpul acesta, pana la cel al etenitatii noastre…
La mine ajutorul a venit intotdeauna de la recunoasterea acestei slabiciuni in fata celor pe care-i iubesc, dar mai ales cand am lasat sa cada granitele egoului acesta pacatos… Egoul egal cu prostia celor care m-au educat, asa incat multi ani am acceptat si eu ca si tine, sa nu ma arat lumii slaba, neputincioasa. .. Am crezut multi ani,  in mod fals, ca pentru lumea aceasta din care ne castigam traiul de fiecare zi – si pana la un punct pare a fi planul real, concret al zilelor noastre, caci traim intr-o lume a materialismului mercantil/consumerist – slabiciunea fiintei reprezinta o defectiune. Lumea aceasta a diferentelor, a concurentei si a competitiei nemiloase te rejecteaza, te judeca, te critica… Dar oare ce fac eu chiar acum? Ii judec pe ei…judecand o lume din care fac parte, ca parte materiala. Observi?
Asa se face ca in ziua aceea, ca in multe alte dati, mi s-a oferit din nou o sansa sa merg mai departe.  A cata oara? Sa aflu ca impreuna cu voi si langa voi ca unul, ca o singura fiinta, in iubirea voastra neconditionata am avut bucuria sa ma las in voia starilor mele pe care nu prea voiam sa le observ… cele ale neputintei…. Voi mi-ati oferit un spatiu al increderii de sine pentru a-mi privi fricile in fata, sa le primesc in mine inca o data ca sa aflu ce mai este de vindecat in trupul acesta care trece pe-aici….
Ce vreau sa spun insa este faptul concret, iata, ca neputinta nu este o defectiune, ci este doar o stare, ca multe altele, care te poate cuprinde in zilele numarate de pe pamant.
Daca o lasi sa te domine este o alegere, ca toate celelalte alegeri pe care le faci zi de zi… Daca o infrunti si o lasi sa fie pentru a afla de unde vine, pentru ca apoi sa-i dai voie  sa plece este, la fel, o alegere. Noi alegem cum sa fim, dar in functie de cum gandim despre toate acestea devenim ceea ce gandim…. Noi suntem gandurile noastre.
Ajung in punctul zero mereu si mereu…dar mi se da mereu ocazia sa-mi amintesc toate acestea cuprinse intr-un adevar simplu: vin de nicaieri si merg fix acolo de unde am venit… Am o singura alegere de facut: sa ma bucur sau sa fiu trista? Pai, si una si alta pana la urma, pana la final. Important este sa fiu atenta, sa raman constienta tot timpul de gandurile mele, sa le infrunt cu curaj, sa vad cu luciditate cauza slabiciunii mele pentru a produce si in corp vindecarea, sa vindec si ranile trupului tot cu iubirea din inima.
Ele pot fi vindecate intotdeauna … dar niciodata cu furie. Furia, ca si frica sunt otrava sufletului. Vindecarea se face doar cu blandete…cu iubirea nesfarsita din inima.
Insa acest gen de exercitiu devine permanent intr-o existenta,  este procesul continuu al iertarii… al iertarii de sine, de mine, de noi toti ca UNUL… Iertarea bietilor mei stramosi care mi-au dat mie in grija o inima mare, dar care si ea oboseste uneori de-atata truda. Mi s-a oferit insa la nastere o inima capabila sa cuprinda in ea toate acestea intr-o singura respiratie. Astfel continuu zi de zi sa invat…
Invat in fiecare zi altceva despre mine, despre tot ceea ce este… uneori ma grabesc sa aflu si atunci constat ca sunt obosita si ma infurii pe mine, neputincioasa …
Si iata cum am ajuns de unde plecasem din nou, si din nou… cumva de la zero in fiecare clipa de tacere….
Ei bine, frica apare dintr-o vinovatie bine ascunsa privirii constiente a fiintei … ascunsa sufletului care se straduieste aici pe pamant sa-si invete lectiile… frica traieste in corpul material, cel care mai si oboseste de-atata truda pe pamant.
Draga mea prietena, voiam sa-ti mai spun ca  mi se pare uneori ca prea multe lectii mi-au fost date de invatat. Iar atunci  cand cad lata la pamant realizez ca a mai ramas o lectie si inca una de invatat si tot asa, in fiecare zi cate una….Sigur, ca odata cazuta in dizgratie ma prabusesc.  Diz-gratia este, desigur,  opusul gratiei divine…
Gratia divina este iubirea de sinele nostru, prezenta Lui  in  inima noastra. Este iubirea fara cauza si fara conditii… e fericirea de a fi.
Dar despre acest adevar simplu ramane de invatat si maine. Eu il invat in fiecare zi. In fiecare zi cate o lectie de iubire predata cu blandete de inima mea. Cea care mi-a fost data in grija atunci cand am ales sa vin pe pamant…. Simplu.
Ai grija de inima ta!
Spiritul tau este si va fi aici tot timpul, draga mea prietena, ca sa ma ajute sa marturisesc si ca sa-mi aminteasca sa iert in fiecare zi cate ceva …. Gigi
Distribuie!
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Youtube
Contact us
Written on noiembrie 1st, 2014 , .

© 2012 Gigi Ginea | Toate drepturile rezervate

Gigi GHINEA

Blog