Cu totii suntem unul!

 

Nu poti sa ai un copil – sa fii parinte – si sa dispretuiesti lumea reala, pentru ca in lumea aceasta l-ai adus.

Insa ai nevoie sa clarifici, pentru el, adevarul umanitatii, sa gasesti in tine demnitatea credintei umane, pe care sa i-o transmiti prin exemplul personal, de demnitate si constiinta a iubirii de oameni.

Ochiul este fereastra sufletului, iar privirea este mintea pura, cu care omul este dotat prin creatie.

Privirea prin ochiul sufletului contureaza identitatea fiecaruia. Reprezinta felul in care privim lumea, viata si existenta personala raportata la lumea reala.

Dar care este adevarul realitatii?

Realitatea personala ramane singurul tau adevar despre lume.

Sufletele noastre sunt sortite sa locuiasca intr-un trup. O soarta jalnica! Pentru ca trupul este sortit degradarii firesti, iar sufletul asista neputincios procesul. Insa, o privire fidela iubirii si acceptarii acestui fenomen natural nu se va opune si nu-si va mutila trupul, pentru a-l face nemuritor.

Omul care nu-si iubeste trupul isi urateste privirea, iar sufletul lui amuteste, se impietreste si se ascunde tacut in spatele unui trup chinuit, strivit de stralucirea artificiala, de minciuna.

Cum sa crezi ca un trup chinuit de boala, mutilat de bisturiul frumusetii si tineretii inselatoare, schimonosit de ura si lacomie, mai poate fi expresia fidela a sufletului? Ca omul din fata ta este o fiinta libera, independenta, stapana pe sine?

Suntem, oare, cu totii, sclavii unor minciuni, ai unor inselatorii planetare, pe care mintea noastra, candva pura, ascunsa, in prezent, in spatele unor frici, le accepta? Care sunt fricile noastre? Cum am putea ajunge la cele adanc scrijelite in fiinta noastra pura, pentru a le constientiza, mai intai. Pentru a le descifra sensul. Pentru ca, mai apoi, sa reusim sa acceptam ca ele exista in lume, ca ele bantuie, intr-adevar, lumea intreaga. Si, deci si pe tine, cel care poti gandi la toate acestea.

Oare nu as putea sa-mi purific mintea de toate credintele false, oare n-as putea s-o ajut sa se lepede de toate minciunile care i-au fost transmise? Cum pot face acest lucru?

Topind, una cate una, fricile, toate fricile care mi-au imbolnavit trupul?

In lume bantuie fricile oamenilor, neincrederea lor unii in ceilalti. Oamenii si-au pierdut iubirea, catand-o unul la celalalt, plini de suspiciune. Lumea cu totul s-a imbolnavit de frici, de vina si suspiciune. In lumea reala exista mai multa ura decat iubire, dezechilibrand balanta adevarului nostru, al tuturor.

Nu putem vorbi despre iubire acolo unde exista frica, vinovatie, furie, acolo unde suspiciunea isi face simtita prezenta. In schimb, orice fiinta umana constienta stie ca ura poate fi topita in iubire. In iubirea divina universala putem topi intreaga ura planetara.

Ca individ unic, eu sunt in lume, dar nu sunt lumea. Nu sunt intreaga lume. Sunt doar o lume mai mica, mai ingusta, dar sunt o celula a unui organism viu, urias – omenirea intreaga – in prezent, insa, macinat de boala. Bolnav de saracie, nedreptate, ignoranta, cruzime, ura si moarte prin violenta.

Daca nu ma simt liber, daca sunt furios, infricosat in propria mea existenta, inseamna, ca si mintea mea fost contaminata, otravita de frici si astfel, pot intelege ca doar mintea s-a imbolnavit, intoxicata cu minciuni, insa, o data cu ea, s-a imbolnavit si trupul.

Asadar, mintea mea e bolnava, in prezent, de fricile pe care lumea mi le-a transmis si mie, la fel cum le-a transmis si celorlalti. Dar pe care eu (si toti ceilalti), le-am preluat crezand ca sunt ale mele, apoi le-am lasat sa-mi controleze viata. Asa incat, azi ma confund, de-a dreptul, cu ele, identificandu-ma cu fricile lumii intregi.

Curatandu-mi mintea de fricile care mi-au imbolnavit trupul as putea, asadar, sa ma vindec de toata suferinta mea existentiala. Dar si de frica si vina care mi-au fost mie distribuite din intreg, din intregul organism uman. Iar vindecarea mea, ca individ unic, devine o sarcina care ma onoreaza, imi reda demnitatea de om, ca spirit liber. Re-dobandind libertatea celui care gandeste in termenii puritatii, a creatiei noastre ca intreg, prin accesarea inteligentei divine, ca sursa a iubirii de oameni, eu pot incepe procesul de purificare a mintii mele, pentru vindecarea mea si a  noastra, a tuturor.

Dar cine sunt eu? Si, cine sunt ceilalti oameni? Pentru ca, inteleg, iata, intr-un final, ca impreuna suntem lumea cu totul, cu totii suntem organismul intreg al umanitatii? Cum am ajuns aici, in acest prezent, in care lumea dezbinata, bantuita de frici si multa vinovatie, este bolnava de ura? De o furie dezlantuita, care naste razboaiele dintre noi?

Prietenii sunt oglinda trecutului nostru, dar si alianta impotriva dusmanilor reali.

Impotriva dusmanilor invizibili, abstracti, anonimi – reprezentati de legile absurde ale societatii – nu esti aparat de nici un prieten. Cu totii suntem victimele acestor dusmani.

Prima etapa a constiintei de sine – cine sunt eu? – nu aduce dupa sine o cunoastere adecvata de sine. Este etapa celor mai grave erori, cand cunoasterea este dobandita in functie de modul in care te oglindesti in ceilalti oameni si care, cu totii, se insala. Pentru ca toti ceilalti sunt in aceeasi eroare. Oglinzile noastre sunt deformate si strambe. Nimeni nu se comporta firesc, natural. Toti oamenii folosesc masti sociale. Mastile cu care intra in contact cu ceilalti oameni.

De aceea, cunoasterea aceea reprezinta doar ceea ce crezi ca ceilalti se asteapta de la tine sa fii. Astfel, fiecare ajunge sa fie altcineva sau altceva decat isi poate marturisi siesi ca trebuie sau merita sa fie.

Pentru a fi acceptati de ceilalti ne modelam dupa asteptarile lor.

Prima criza de identitate, prima criza existentiala, este momentul in care constientizezi ca nu te placi, in pofida eforturilor tale de a fi pe placul lor, dar si acela in care iti simti  furia ca ai fost mintit, ca te-ai lasat pacalit, inselat, de aparentele pe care chiar tu le-ai insusit. Ca esti doar un strat gros de masti, de milioane de masti, astfel incat, nici macar nu ai idee cum arata adevarul tau. Te mai poti lasa inselat, inca, de alte mii de ori, pentru ca nu poti accepta fata de tine ca ai fost idiot si, din nou, poti face alte si alte eforturi de a te adapta la cerintele lor, ale celorlalti, pentru ca ei, nu-i asa, reprezinta lumea si inca-ti mai doresti sa te adaptezi lumii in care te-ai nascut. Din nou crezi ca ai putut fi pacalit doar pentru ca nu ai stiut destul despre oamenii care te-au facut sa suferi si incepi sa-i urasti, pentru ca nu i-ai cunoscut, pentru ca nu s-au lasat cunoscuti. Pentru ca au fost mai puternici in sustinerea unor minciuni, iar tu, fiind cel slab, cel neputincios, ai putut fi pacalit. Inca mai crezi ca ai putut fi pacalit pentru ca nu ai fost suficient de puternic pentru a-i demasca.

Crezand, iata, toate acestea despre tine si despre ei, folosesti aceleasi instrumente de gandire si de lupta, pe care le folosesc toti oamenii, iar acestea sunt arme mortale, pentru ca ura fata de ei creste inconstient in tine si ura te face vulnerabil. Atat de slab incat, in fiecare zi, doar furia nascuta din ura care te locuieste va comunica in afara fiintei tale. Acum esti ca ei si lupti sa dovedesti ca poti sa te aperi, pentru ca ai dobandit mecanismele cu care  te afli in lupta, alaturi de ei, impotriva lor, impotriva adevarului firesc, natural, al iubirii de oameni.

Lupta pentru viata, in propriile vieti incarcate de spaime, ne-a transformat in combatanti pe campul de lupta cu semenii nostri. O lupta in care oamenii se tem de ceilalti oameni, in care toata lumea suspecteaza pe toata lumea, considerandu-ne, fiecare, indreptatiti sa fim intr-o lupta, pentru ca, fiecare, ne consideram in permanenta mintiti, inselati…

Acesta este cercul vicios al luptei cu viata, pentru viata, in care ne invartim cu totii ametiti, dar din care ne este cumplit de frica sa iesim.

Omul simplu, omul obisnuit, este bantuit de frici marunte, meschine, care sunt legate doar de supravietuirea sa.

Fricile marete locuiesc in ceilalti oameni, in oamenii evoluati, constienti de importanta lor.

Calea de mijloc, insa, presupune constientizarea tuturor fricilor, marunte si marete, iar topirea lor este posibila doar in iubirea lui Dumnezeu care ne locuieste pe toti la fel, singura care aduce eliberarea. Eliberarea de toate fricile inseamna libertatea autentica de a fi.

Inseamna acceptarea finitudinii, a sfarsitului, a vremelniciei. Moartea devine si ea o etapa, un moment firesc, la fel ca nasterea. Interiorizata, moartea te arunca in viata care incepe sa conteze. Sa devina cu adevarat pretioasa. Constiinta mortii reda libertatea si pofta de viata.

La toate acestea am putut medita doar pastrand tacerea cateva ore pe zi, timp de mai bine de un an. Am tacut, am respirat, am reflectat la toate cate au fost si sunt pe lume, intr-o liniste creata constient. M-am retras, de buna voie, din lume o vreme, ramanand, insa, pe loc. In mine insami. Mi-am creat o liniste perfecta cu un scop, al meu, constient, acela de a dobandi o noua cunoastere, pornind intr-o calatorie spre interiorul fiintei mele.

Pentru a ma auzi cu adevarat, a fost nevoie sa tac. Pentru a-mi putea asculta vocea interioara, pentru a intra in comuniune cu intelepciunea lui Dumnezeu, cu iubirea Lui nesfarsita, a fost nevoie sa pun capat zgomotului infernal din afara.

Zgomotul si imaginile care-l insotesc, sunt cele care alcatuiesc lumea noastra actuala, sunt cele care ne diminueaza capacitatile de reflexie si gandire creativa, care ne suprima imaginatia si ne impiedica sa vedem adevarul nostru, al tuturor.

Oamenii trancanesc incontinuu ca sa le treaca timpul, pentru ca, daca s-ar opri din trancanit, s-ar confrunta cu propriul intuneric. Cand taci timpul incremeneste. Insa, doar astfel ii dai voie sa iasa din intunericul apasator al fiintei, care trancaneste ca sa treaca timpul. Trancanind, timpul trece singur, nu e nevoie sa-l interoghezi.

Oamenii ocupati fug permanent de tacerea lor, pentru ca nu au ce sa-si spuna lor si asta-i face sa se simta singuri. Singuri cu ei insisi, in tacere, se simt descoperiti, vulnerabili. De aceea, pornesc din nou la drum, in afara lor, sa se intalneasca cu zgomotul lumii.

Zgomotul lumii imbacsit si sufocat de imagini, vorbaria, flecareala, toate pentru trecerea timpului. Pentru trecerea timpului de unul singur. Timpul e singur, cu adevarat, pentru ca oamenii il ignora.

Am tacut ca sa aflu ceea ce, in prezenta celorlalti, nu se poate afla. Oamenii se ascund in spatele vorbelor care nu exprima nimic altceva decat goliciunea disperarii lor de a se intalni cu esenta fiintei, cu bunatatea si iubirea din sufletul lor.

Singurul om in preajma caruia am putut si pot tacea linistita, fericita si impacata – in afara de mine insami – a fost si este fiul meu. Cred ca el m-a invatat sa tac. El a fost primul om intelept cu care m-am intalnit in aceasta viata. Cel care mi-a spus – si l-am putut auzi din iubire, fireste – ca vorbesc mai mult decat este nevoie. Dar si singurul om, in carne si oase, care mi-a amintit de mine insami, de fiecare data cand ma rataceam si uitam de iubirea din sufletul meu. De iubirea neconditionata, pe care doar o mama o poate simti, fara sa faca nici un fel de efort de vointa. Pentru ca ea este.

Intelepciunea tacerii lui m-a educat sa ascult, sa-l pot asculta, mai intai, pe el, cand tacea. Mi-a dat curajul de a tacea, ca sa ma pot asculta si pe mine, intr-un timp al meu, care, se pare, a fost cel din ultimii patru ani. In urma cu patru ani m-am trezit si, de atunci, re-nasc, in fiecare zi, alta.

Etapa tacerii a curs firesc in mine, dar mi-a permis sa strabat un alt fel de drum, sa sondez in inconstientul nostru colectiv, unde m-am confruntat cu rana noastra comuna. Cu rana umanitatii.

Constiinta mea s-a largit, de la stadiul de constiinta de sine, la cea de constiinta extinsa, a noastra, a tuturor, a celor care alcatuim lumea cu totul. Am patruns in constiinta lumii, care arata ca un organism uman, planetar, universal, dar care, in prezent, este fracturat, iar fractura i-a provocat o rana imensa. Rana umanitatii sangereaza.

La fiecare abuz social, cu fiecare nedreptate sociala, cu fiecare minciuna care alimenteaza fanatismul religios sau de orice natura, rana noastra comuna sangereaza. Cu fiecare act de violenta produs impotriva semenilor nostri, cu fiecare act de inechitate si nedreptate sociala care ni se livreaza drept act de justitie, ca vointa a unei majoritati fanatizata de ura si intoleranta, rana noastra comuna, rana umanitatii sangereaza.

Doar cel care tace se poate auzi, doar in tacerea iubirii omul poate intra in comuniune cu inteligenta divina care-l locuieste. Aceasta fiind singura cale a re-cunoasterii noastre ca parti componente la un intreg. Intregul constiintei noastre umane. Iubirea acesta ne ajuta pe toti, la fel, sa vindecam rana comuna, sa topim fricile care ne-au separat, dezbinandu-ne.

Putem sa ne conectam, ca parti ale aceluiasi organism, procedand, mai intai la auto-vindecare, ca celule unice, individuale, pentru ca apoi, prin faptele noastre, gesturile noastre de iubire, creatiile noastre, impreuna, sa vindecam organismul intreg, fiinta umanitatii, ca unul.

Cu totii suntem unul!

Iubirea universala trebuie sa fie singura noastra credinta, iar scopul nostru comun ar trebui sa fie auto-vindecarea proprie pentru binele comun. Pentru copiii nostri, pentru copiii copiilor nostri, pentru toti copiii lumii.

-Aceasta este introducerea la cartea „Respira iubeste si taci„, care va aparea in decurs de o luna.-

Distribuie!
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Youtube
Contact us
Written on ianuarie 27th, 2014 , .

© 2012 Gigi Ginea | Toate drepturile rezervate

Gigi GHINEA

Blog