Ce este omul?

Cine sunt eu?

Incerc sa raspund la aceasta intrebare azi, in aceasta etapa de varsta a vietii mele. Am implinit 18 ani acum 6 luni si, conform unor legi ale tarii mele, din punct de vedere social, sunt declarat major. Nu stiu cum ar trebui sa ma comport ca sa dau dovada ca sunt sunt major, pentru ca vad in jurul meu adulti care se comporta imatur, de aceea « cine sunt eu » azi, este intrebarea care capata, mai mult ca oricand, un sens. Insa stiu ca nu-i voi putea gasi nici azi, si poate niciodata, raspunsul definitiv. Mai am multe de aflat despre mine insumi ca sa pot raspunde la aceasta intrebare majora : « ce este omul ».

Plecand insa de la intelepciunea lui Socrate – unul dintre cei mai mari intelepti ai Greciei Antice care spune : « Cunoaste-te pe tine insuti » si de la un alt principiu major care ar sta la baza cunosterii umane, descris de Renee Descartes, conform caruia omul poate afirma despre sine : « Cuget, deci exist » as putea, asadar, sa spun despre mine ca om, urmatoarele :

Inca de foarte mic m-a preocupat o intrebare, as spune azi, fundamentala, pe atunci insa, nascuta dintr-o curiozitate fireasca a copilului de 10-11 ani, si anume, « de unde venim noi, oamenii, pe pamant ? » Cum am aparut noi aici si, evident, care-i rostul nostru pe Pamant. Poate era pentru prima oara cand vorbeam cu mama despre o tema existentiala, un subiect atat de important, pentru ca, recunosc, pe atunci viata mi se parea fara sens.

Mama si cu mine aveam pareri diferite in ceea ce priveste modul sau felul in care  a aparut omul pe pamant, insa in legatura cu rostul sau motivul pentru care omul era « condamnat » sa se nasca, sa traiasca ca apoi, in final, sa moara, parerile noastre nu difereau foarte mult. Mama insa, incerca sa-mi explice, cu cuvinte pe care se straduia sa le gaseasca pe intelesul meu atunci, ca sensul vietii pe pamant este insasi miracolul vietii si a puterii de a deveni oameni. Asadar, ne intorceam tot la intrebarea fundamentala : ce este omul ?

Acum de curand, de cand am fost declarat oficial « major » din punct de vedere social, incep sa inteleg, cercetandu-mi propria viata, asa cum ne indeamna Socrate, si constat in mine insumi doua laturi distincte : una instinctuala, care simte placere, durere, multumire si nemultumire, furie, bucurie, uneori frica… si inteleg ca toate acestea reprezinta natura mea umana capabila sa traiasca aceste stari. Ele sunt declansate de niste impulsuri firesti pe care orice om le poseda pentru ca se naste cu ele. Adica noi putem percepe aceste senzatii pentru ca ele exista in noi de la nastere. Tot de la natura mea se pare ca am fost daruit cu talentul artistic pe care-l inteleg azi ca « un noroc », pentru ca n-am luptat sa-l dobandesc, asa cum trebuie sa fac cu alte lucruri pe care mi le doresc.

Acesta trebuie sa fie miracolul despre care mama vorbea cand imi spunea ca viata insasi este un dar de la Dumnezeu, pentru ca avem privilegiul sa traim bucuria, placerea, satisfactia dar si durerea, neimplinirea, esecul, etc, sa ne bucuram de darurile pe care le capatam inca de la nastere, dar sa ne si straduim sa imbunatatim ceea ce e rau si urat in noi si sa ne adaptam lumii in care traim laolalta cu cei asemenea noua.

Adoptand si principiul de baza a lui Descartes, conform caruia omul « cugetand, simte deci ca traieste » inteleg, asa cum imi spunea si mama atunci (dar intr-o alta forma) ca, pe langa natura umana dotata cu simturi, cu talente, aptitudini si abilitati inascute, cu toate acele emotii placute si neplacute, despre care vorbeam mai sus, fiinta umana este dotata cu o functie in plus fata de celelalte vietuitoare : ratiunea, care ne permite, noua oamenilor, sa alegem ideile in care dorim sa credem, dar mai ales, ne ofera posibilitatile intelectuale pentru adaptarea noastra ca fiinte sociale  in lume.

Filosofii curentului existentialist au vorbit foarte mult despre « liberul arbistru ». Inteleg azi, mai mult decat atunci cand eram copil, ca acest liber arbistru reprezinta capacitatea rationala a omului de a se raporta la sine insusi prin propria cunoastere, pentru a se putea intelege pe sine si rostul sau in lume, acolo unde relationeaza cu ceilalti oameni. In viata sociala.

Acum inteleg mai bine decat atunci cand eram mic, ca talentul meu artistic ar fi ramas untr-un stadiu incipient si poate fara valoare, daca nu mi-as fi folosit in mod organizat si adecvat lumii in care traiesc, celelalte capacitati strict umane, cele intectuale specifice ratiunii, pentru a-mi cultiva talentul inascut, cat si pentru a-mi educa emotiile negative, instinctele primare proprii naturii mele. Imbinand cele doua capacitati umane amintite dobandesc treptat o alta, pe care psihologia si filosofia moderna o numesc « inteligenta emotionala », abilitatea care ma ajuta sa ma adaptez cerintelor din ce in ce mai dificile ale vietii mele.

In incheiere, daca ar fi sa spun cine sunt eu azi, la aceasta varsta, as spune doar ca ma straduiesc sa ma cunosc pe mine insumi in confruntarea mea fireasca cu starile mele interioare care tin de natura mea umana, cu emotiile firesti pe care le traiesc in procesul meu de cunoastere de sine, dar mai ales cu lumea exterioara.

Vorbind de ceea ce presupune viata mea in social, care este diferita de lumea mea interioara, inca traiesc un conflict emotional dureros in ceea ce priveste scoala ca institutie, incluzand aici examenele pe care scoala romaneasca ni le impune pentru a ne elibera « certificate de maturitate iluzorii » care nu ne fac nici mai buni si nici nu ne pot pregati pentru a deveni oameni.

De aceea, cred cu mintea si simt cu toata fiinta mea ceea ce pot afirma cu onestitatea caracteristica varstei mele, ca sistemul de invatamant impreuna cu celelalte institutii ale statului de care incep sa ma lovesc, ca toate acestea sunt create parca, impotriva noastra, a generatiei mele.

Fiind insa dotat si cu ratiunea si cu liberul arbitru ramane sa decid modalitatea in care aleg sa traiesc acest moment al vietii mele, care stiu ca e important. Asa ca, sper sa reusesc sa ma cunosc ca sa devin om. Iar speranta, spune mama mea, este tot un dar de la Dumnezeu. Adica o alegere, cred.

Aleg sa fiu puternic, bun si ingaduitor cu ceilalti oameni, pentru ca aceasta alegere e singura care-mi place cum suna. Cred ca din instinct, sau din propria mea esenta umana.

Filip, la 18 ani si jumatate

 

Distribuie!

Posted in . by with comments disabled.
Show Buttons
Hide Buttons