Despre vindecarea spirituala, cu o abordare existentialista

In cea de-a doua carte pe care am scris-o, „Iubirea care vindeca”, vorbesc despre procesul meu de vindecare spirituala, care, odata experimentat in propria viata, poate fi transmis si celorlalti, pentru ca el se clarifica in mine ca o metoda de lucru valabila pentru orice om care decide sa se vindece definitiv de nefericire.  In acest proces de vindecare, fiecare dintre noi isi poate descoperi, mai intai, toate fricile inconstiente, cele care ne mentin intr-o inchisoare a mintii si care se manifesta in afara noastra in diverse  forme. Sintetizand, pe scurt, atunci cand se teme, omul sinte nevoia sa se apere sau sa atace, iar acest proces dezvolta in ego-ul individului dorinta de control al realitatii. Considerand ca poate detine controlul, singurul sentiment pe care acesta il manifesta in afara lui este ura de sine inconstienta, si nu iubirea de el insusi, asa cum ar fi natural.

Ura de sine inconstienta a oamenilor, la care ma refer, poate fi observata, in general, in sentimentele negative distructive, care ne otravesc sufletul: intoleranta, violenta de toate felurile si la toate nivelurile, criticile vehemente la adresa celuilalt, ostilitatea care mocneste pretutindeni, neincrederea si nesiguranta oamenilor, dar mai ales, in fenomenul psihosocial pe care l-am numit generic „instrainarea omului de el insusi”, despre care se tot vorbeste de atatia ani.  Instrainarea fiintei umane de ea insasi reprezinta de fapt, separarea de esenta ei divina, de natura ei buna si iubitoare.

Personal, consider ca suntem aici, pe pamant, ca sa fim fericiti si iubitori, si nu nefericiti, ca victime inocente ale propriilor noastre vieti. Avem o singura menire in aceasta existenta: sa fim buni, generosi si iubitori, mai intai cu noi insine, pentru ca apoi, sa putem darui tuturor din ceea ce avem deja. Pentru ca nu poti darui ceva, daca nu esti constient ca ai acel ceva. La fel cum nu poti vindeca ceva, daca nu esti constient ca e ceva de vindecat.

Indiferent de modul in care ne percepem problemele si cat de numeroase sau diverse ar parea, se pare ca exista o singura problema a existentei umane, de vreme ce, odata ce una pare a fi rezolvata, constatam ca apare alta. Indiferent cate dorinte am avea pe parcursul unei vieti, se pare ca fiecare dintre ele, odata satisfacuta, lasa loc alteia. Oricum am rezolva problemele si oricate dorinte am reusi sa ne satisfacem, observam ca ramane mereu un gol, o lipsa, o gaura imensa care cere sa fie umpluta. Omul, in inconstienta lui, o umple, de fiecare data, cu ceva la indemana, cu mancare in exces, cu alcool, cu droguri, cu medicamente, cu obiecte de valoare, cu proprietati, cu averi imense, dar mai ales cu… disperare! Cautam sa umplem golul cu ceva din afara noastra, iar tot ce este in afara noastra, capata o forma materiala.

Tot intr-o forma materiala, pentru ca se refera la ceva ce credem ca obtinem din afara noastra, sunt iluziile cu privire la ceilalti oameni, despre care credem ca ar trebui sa ne umple golul din interior. Proiectandu-ne in afara nevoile, facem posibila aparitia atasamentelor de copii, de parinti, de iubiti, de prieteni, de partenerii nostri, in general. Astfel, sunt create dependentele oamenilor de orice si oricine, la care se aduga una dintre cele mai distructuve si periculoase, dependenta de putere asupra celorlalti. Aceasta din urma, se practica prin dominatia banului pe planeta.  Cu alte cuvinte, cei care sunt dependenti de putere, asociaza puterea cu numarul banilor pe care-i castiga. La o analiza lucida, oricare dintre noi am putea constata, ca atunci cand ceva e distructiv, acel ceva are la baza o dorinta legata de bani sau de o forma materiala, existenta doar afara sinelui nostru autentic

Pe scurt, devenim prizonierii dependentelor noastre, toate avandu-si sediul si sursa in mintile noastre, cele care realizeaza, in fapt, perceptia noastra despre noi insine. Vorbesc aici, despre ego, ca structura mentala, care reprezinta imaginea fiecaruia despre el insusi. Ego-ul va considera intotdeauna ca este separat de ceilalti oameni. Separarea de semenii ei, de unica sursa a iubirii, care exista in fiecare dintre noi si cu care suntem conectati la divinitatea universala, creaza fricile inconstiente ale fiintei umane, cea care alege sa traiasca in afara ei, in lumea formelor materiale.

Vindecarea in iubire presupune doar constientizarea acestui unic adevar, si anume acela ca nu suntem una cu gandurile noastre, ci fiinte dotate cu o putere interioara de a alege cine vrem sa fim. Din acest punct de vedere, suntem asemenea si suntem iubire. Suntem propriii nostri creatori si putem alege constienti sa fim astfel. Suntem creati de acea putere divina care misca planetele, iar energia picurata in fiecare dintre noi la aparitia noastra pe acest pamant este, la fel, o putere divina care asteapta sa se creeze pe sine, asemenea celei care ne-a creat. Nu mai e nici o indoiala, cel putin pentru mine, ca acceptand acest adevar, ca o schimbare fundamentala de paradigma, eu am reusit sa inteleg in ce directie sa privesc si unde sa caut fericirea. Se intelege, ca investigatia s-a petrecut in interiorul meu, si nu in afara mea, asa cum ma iluzionasem o vreme.

Am inteles ca nefericirea mea poate fi vindecata doar daca decid sa accept, nu doar in teorie, ca fericirea este deja in mine si ca ma ratacisem de mine insami, cautand-o in afara mea. Atunci am inteles, ca toate atasamentele mele de formele materiale erau create de ego-ul meu, doar ca sa ma apare de fricile mele, si ca, toata viata mea de pana atunci, se desfasurase intre iubire si ura. Pentru ca nefericirea mea s-ar fi putut descrie in rezumat, drept o confuzie prelungita in a nu ma putea decide, daca ma iubesc sau ma urasc. Asa se face, ca atunci cand am decis sa fiu fericita, am descoperit si iubirea de mine insami neconditionata, pentru ca, odata eliberata de frici, nu mi-am mai conditionat iubirea, ci am lasat-o sa fie.

Iubirea exista in noi toti la fel, si urmeaza doar sa constientizam, ca suntem iubire, prin exercitii de focalizare a propriei existente in prezent, prin respiratie calma timp de cateva minute. Trebuie doar sa ne amintim ca suntem in lume, dar nu suntem lumea.  Iar, daca o teama, de orice natura, isi face aparitia in mintea noastra, e nevoie, la fel, sa ne amintim o singura fraza valabila ca adevar: ” Eu sunt si ma bucur ca sunt”! De aici incolo, mai e de acceptat doar ca esti in fiecare clipa altul/alta si ca singura constanta a existentei tale este schimbarea. Asa ca, lasa-te sa fii, sa curgi. Nu opune rezistenta la ceea ce este. Doar opozitia la ceea ce este – pentru ca n-ai vrut sa vezi adevarul- te-a facut nefericit.

Acum stiu, ca acolo unde este iubire nu poate exista nici frica, nici furie, nici indoiala. Iubirea de sine ne elibereaza de toate conditionarile invatate ale mintii, ea coboara in inima si ne conecteaza cu sursa acelei puteri universale care ne ofera fiecaruia puterea de a fi deopotriva, buni, iubitori, generosi si compasivi unul cu celalalt.

Fireste, descrierea procesului de vindecare definitiva, a noastra de noi insine, a fost facuta aici succint. In terapie, la cabinet, etapele vindecarii pot fi mai usoare sau mai dificile, in functie de etapa de evolutie a ficarui individ in parte. In mare, ele se refera la nivelul in care ne percepem sau ne constientizam fricile, vinovatia, ura de sine si modul in care le manifestam in afara noastra, proiectandu-le asupra celolalti. Desigur, una dintre etape si poate cea mai dificila, este cea a iertarii, in care, nu iertarea celorlalti este esentiala, ci iertarea de sine, pana in punctul in care, fiecare ajunge sa constate fericit, ca nu e nimic de iertat.

Pana la urma, suntem pe cont propriu si, nimeni nu e vinovat de nefericirea noastra!

Gigi Ghinea, la 20. 02. 2012

Distribuie!
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Youtube
Contact us
Written on februarie 20th, 2012 , .

© 2012 Gigi Ginea | Toate drepturile rezervate

Gigi GHINEA

Blog