Primesc in fiecare zi, fara sa cer desigur, foarte multe dovezi de iubire. In primul rand, pentru ca sunt mult mai atenta la ceea ce vad si traiesc, dar mai ales, pentru ca nu le caut cu disperarea dinainte. Dinainte de „trezirea mea”. De cand m-am trezit, vad mai bine, vad mai departe de lucruri, vad in profunzime, vad ceea ce era si inainte, insa eu nu reuseam sa vad din cauza neincrederii, sau poate a neputintei pe care mi-o mentinea neincrederea.

De cand m-am trezit, nu mai privesc nimic si pe nimeni cu neincredere, ci doar cu iubirea din inima mea, pe care mi-o procur zilnic constiincioasa, caci imi place la nebunie ce am deja acolo, in interiorul meu. Am linistea si pacea la care visam de cand am constientizat prima oara ca sunt o fiinta unica, un individ separat de restul celorlalti.

Aveam doar 14 ani cand m-am simtit, deodata parca, tare singura si neputincioasa in unicitatea mea, caci aveam nevoie sa stiu incotro ma indrept, de unde vin si care e sensul acestui fapt, care era insasi existenta mea in lume. Eram acolo, aici in lume si nu stiam de ce ma aflam acolo, aici. M-am intrebat „Cine sunt eu” intr-un poem schiop al unui copil de 14 ani, din care as putea reproduce aproximativ urmatoarele –  imi amintesc cate ceva din el, poate esentialul: „Cine sunt eu?/ am intrebat soarele cine sunt / si nu mi-a raspuns . Am intrebat apoi luna, cine sunt eu/ si a zambit luminoasa la mine/dar fara sa-mi spuna totusi vreo vorba/ caci nu stia sa vorbeasca/ avea alta treaba/ Am intrebat copacii, florile, iarba…/ si toate , dar absolut toti si toate zambeau doar cu iubire/caci aveau fiecare treaba lor.”

Sunt tentata acum, in aceasta etapa de viata, sa fac cateva interpretari ale acestor versuri, in maniera psihanalitica jungiana, insa unele simple si clare, asa ca mine acum. Soarele era tatal, pe care nu-l aveam, luna era mama care avea treaba ei si nu stia sa vorbeasca, iar restul erau tot ce conteaza de fapt in lume, ca sa ne invete ca fiecare avem treaba noastra si, n-avem decat sa traim ca sa aflam care e. Cat timp o sa ne ia fiecaruia pentru asta, iarasi e treba noastra, travaliul nostru, pana il gasim pe Dumnezeul din noi, la care visam de cand ne nastem, bajbaind dupa el in afara.

Si, pentru ca nu-mi raspundea nimeni la intrebarea fundamentala a existentei mele fragile, m-am luat cu viata fara sa stiu ca, de fapt, asta era treaba mea: sa traiesc. Si, cat am trait eu, asa, uitand sa ma intreb incotro ma indrept si de ce?m-am trezit speriata intr-o alta zi, dintr-o alta etapa a vietii mele, cand, obosita sa traiesc ca toti ceilalti care nu se intrebau deloc unde si de ce merg, m-am intrebat din nou care e sensul acestui chin, asa cum se derula viata mea.

Am descoperit atunci, a doua oara, ca singurul sens al trecerii mele pe aici ar fi „iubirea”. Sa iubesti, sa fii iubit, in ambele sensuri. Sensul vietii era legat, asadar, de iubire. Era limpede. Gasisem un raspuns care ma satisfacea, filosofic vorbind, dar ma incurca si mai rau cand aveam sa-l trec prin filtrele mele complicate de traire intensa la nivel afectiv.

Asa ca, raspunsul m-a destabilizat total, pentru ca am simtit automat ca sunt infirma de iubire. Era ca si cum imi lipsea ceva… Ceva fundamental ca sa ma sustina, sa-mi dea putere sa merg mai departe. Simteam ca eu nu iubesc de-adevaratea pe nimeni si ca, desi unii dintre cei cu care ma intalnisem pana atunci, pretindeau ca ma iubesc, ba chiar imi dadeau ceva dovezi in sensul acesta, acest fapt mai mult ma tulbura, decat sa ma linisteasca. Nu parea suficient sau nu era ceea ce aveam nevoie. Lipsea mereu ceva. Stiam ca e vorba de iubire, dar nu stiam cum e sa iubesti, sa fii iubit, ce trebuie sa simti de fapt, atunci cand crezi ca iubesti, sau esti iubit, ce trebuie sa faci, sa spui, sa gandesti…. Ce-o cu iubirea asta, ma intrebam. Care e definitia ei.

Avea sa urmeze un travaliu dureros spre nicaieri in cautarea iubirii. Cautand iubirea, ma cautam de fapt, pe mine, insa habar nu aveam. La facultatea de psihologie, unde alesesem sa caut explicatiile stiintifice ale sensului vietii si al iubirii, vorbeam despre tot felul de sisteme si functii ale psihicului uman, care era impartit in trei niveluri bizare, dintre care unul era inconstient, ceea ce ma arunca in cea mai neagra confuzie. Pai cum sa fie inconstient, cand eu sunt constienta de durerea asta?! O simt, o traiesc, o port cu mine. La ce-mi foloseste sa stiu ca ceva inconstient imi determina suferinta constienta! Mai era nevoie de inca ceva, inconstient? Nu era destul?!

Acest material despre iubire, merita scris cu iubire, merita detaliat pe zile, pe ore, pe secunde de viata traite cu o dorinta nesfarsita de a o gasi. Mi s-a spus de-atatea ori „te iubesc” in toate modurile, mi s-au aratat atatea si-atatea dovezi de iubire, in atatea si-atatea feluri…. Mai stiu ca mie mi-a fost intotdeauna greu sa spun „te iubesc” si n-am prea spus, caci, in general, mie nu mi-a placut sa-i mint. Am preferat sa ma mint pe mine, dar pe ei nu. Degeaba. Iubirea era undeva unde nu stiam ca poate fi, nu-mi spunea inca nimeni asta, nu citiseam in nici o carte ceva convingator despre locul in care se gaseste iubire la liber, din abundenta. Credeam deja de zeci de ani buni, ca e dificil, ca e imposibil chiar, s-o traiesti, s-o simti, pe cea autentica.

Apoi, in sfarsit, poate dand primele semne de iubire de mine, am acceptat sa citesc carti  dintr-o alta zona, filosofie orientala. Mai timid, cu neincrederea celui care studiase ani buni stiinta psihologiei, care se voia una mai mult cognitivist-comportamentala si pe ici pe colo rational-afectiva. Chestia cu afectivitatea ma pasiona, caci ma regaseam teribil uneori in ea. Functionam afectiv. Al dracului de afectiv chiar! Emotiile mele erau atat de clare, de limpezi si atat de tumultoase. Inca le mai am si le traiesc, insa cu libertatea omului care le-a educat in timp – un alt timp – si le-a trecut prin filtrul inimii, care stie mai mult decat stie orice creier cu functii inteligente.

M-am lasat condusa apoi de emotii bune, produse de gandurile bune. Mi-am vizualizat apoi inima uscata de iubire, sau de cautarea dureroasa in gol – in afara – a locului in care se gasea iubirea. Am ajutat-o apoi sa invie pas cu pas, secunda de secunda, sa prinda viata, ca sa pompeze iubire din iubire.

Iar cand am invatat procesul regenerarii vietii din iubire, am vazut lumina, care era acea particica divina din fiinta mea, in cautarea careia fusesem de cateva decenii, bajbaind pe mai multe carari ca betivii.

Asa se face ca azi pot iubi autentic pe oricine imi raspunde doar cu un zambet la semnalul de iubire din ochi. Am iubire in privire, vad iubire peste tot si asta ma salveaza de nefericirea de a ma considera neputincioasa in iubire. Pot sa traiesc si sa simt iubire, s-o daruiesc, si s-o primesc, fara sa ma indoiesc de ea. Imi procur iubire constant in fiecare dimineata din mine insami, ca sa-mi umplu rezervorul propriu, pentru a o putea darui celor care inca nu stiu ca o au.

De cateva luni bune, pe care nu le mai numar, primesc atata iubire la schimb, incat indoiala nu mai are loc sa se strecoare, sa-si faca simtita prezenta. Intalnesc atatia oameni minunati care-si deschid inima spre iubirea care tasneste din mine, ca sa producem transferul de energie buna in iubire, sa marim cercul si cantitatea de iubire din lume.

Ilan este cel mai frumos model de iubire autentica care a aparut in viata mea, ca sa completeze un pazel al armoniei vietii cu toate dimensiunile ei. „Ilan egal elan”, asa am scris in jurnalul meu cu evenimente pozitive, despre experienta de comunicare cu sens, pe care am avut-o intr-un alt plan al vietii mele, pe care uitasem sa cresc. Elanul de a crede ca pot obtine mai mult, ca pot si trebuie sa cer, ca sa primesc. Mi-a spus o fraza, ca o filosofie profunda de viata, care m-a inspirat pentru tot restul vietii mele: „Prima conditie ca sa primesti, este sa ceri!” Am incremenit! De iubire, in iubire, de recunostinta! Ilan stie sa daruiasca neconditionat. Ba chiar as spune ca se hranea cu asta pana de curand. Daruia, daruia, in jurul lui, recuperand poate ceva ce pierduse pe drumul vietii, care la el, pare ca abia incepe. Il invat sa-si dozeze iubirea manifestata daruind, cu ajutorul planului de fericire personala pe care i l-am daruit cu cartea mea. Iar el ma invata sa-mi recuperez elanul de a crede ca pot face mult mai mult, ca pot sa cer pentru a primi ceea ce nu am inca, si ma incurajeaza cu iubirea lui, ca pot obtine si altceva, doar cu putin efort.

Iar la  intalnirea de ieri, la un eveniment special de dezvoltare spirituala, mi-a fost dat sa ma conving – daca mai era nevoie, si iata ca a fost! – de iubirea unor oameni speciali, carora trebuie sa le multumesc ca m-au primit in mijlocul lor. M-am simtit ca un nou nascut acolo, cu ei, primita si adopatata cu toata dragostea, asa cum poate nu ma tratase nimeni niciodata, copil fiind. Am recuperat ceea ce pierdusem de mult, iubirea unor adulti maturi, fata de copilul din mine care plangea. Ei m-au mangaiat si m-au coplesit cu iubire, atunci cand adultul din mine s-a pierdut, rapus de grija si spaima responsabilitatii , intr-un moment care m-a luat prin surprindere. M-a fost ridicata masina parcata ilegal, fapt ce presupunea un efort financiar care m-a destabilizat. Furia a fost cea care a iesit la iveala, din frica teribila ca n-am sa ma descurc. Desi in fundal stiam, fara indoiala, ca va trece cumva si asta, am lasat sa se vada disperarea, tocmai ca s-o las sa iasa din mine. Si a iesit. Dar s-a dus cu ajutorul lor, insa de-abia dupa ce m-au lasat sa decid singura ce aveam de facut. A fost cea mai autentica dovada de iubire din iubire: credinta lor, ca doar eu voi sti ce am de facut. Doar eu voi putea gasi calea de iesire din situatia neplacuta, neprevazuta, destabilizatoare. Si, da! Ilan ma invatase sa cer, ca sa primesc. Le-am cerut ajutorul. Iar ei s-au bucurat sa mi-l dea.

Am stiut chiar si cand plangeam, ca totul se intampla cu un motiv, iar motivul bun, aveam sa-l gasesc tot eu. Mai intai am plans, apoi i-am multumit lui Dumnezeu pentru acea intamplare, pentru ca stiam ca mai aveam de invatat o lectie. Lectia iubirii, pe care urma s-o cer explicit, fara orgoliu, fara mandria ca eu pot orice si, mai ales, pot singura. Uneori e nevoie de ajutor din partea celor care-l pot oferi. Iar eu invatasem deja ca oamenii buni si iubitori ca si mine exista, iar ei erau chiar alaturi de mine. Trebuia doar sa-i vad, anulandu-mi orgoliul si mandria, asa cum ma invatase Ilan. Le-am cerut, iar eu mi-au dat exact ceea ce aveam nevoie: o dovada de iubire si incredere, poate chiar atunci cand increderea in mine scazuse putin, de frica, desigur. De frica banilor, pe care credeam ca nu-i am. Banii insa, s-au dovedit nesemnificativi, in comparatie cu iubirea noastra, care a invins din nou.

Va sunt profund recunoscatoare dragele mele, Mihaela, Monica, Ioana, Gabriela, Irina. Dar mai ales tie, Adriana, care in afara de iubirea ta imensa din inima, ai luat masurile concrete de strangere a unor mici sume, care adaugate la cele care existau deja, m-au ajutat sa ridic masina chiar aseara, astfel incat suma deja uriasa, sa nu fie dublata, sau chiar triplata, de chiria absurda si nesimtita desigur, care se putea adauga cu fiecare zi de  intarziere. Mai exista un om, Cristian, pe care nici macar nu-l cunosc, nu-l pot identifica din grupul nostru, care mi-a depus in cont 200 de ron si caruia n-o sa-i gasesc poate niciodata destule cuvinte de multumire pe masura gestului sau atat de generos. Asa ca, mai presus de cuvintele sarace, ai iubirea si recunostinta mea profunde, Cristian!

 Multumesc din inima, dragii mei!

Asa se traieste iubirea, care ma face atat de fericita! Si e atat de simplu! Nu?

Va iubesc mult, Gigi

Distribuie!
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Youtube
Contact us
Written on iulie 15th, 2011 , .

In fiecare dimineata ma trezesc fericita. Pentru unii, a fi fericiti in aceasta lume nebuna de-a dreptul si incarcata de ura, ar putea insemna  ca sufar de un soi de prostie, vecina cu lenea sau nepasarea, o naivitate condamnabila, pentru un om care traieste in ea. Insa, va anunt pe cei care care puteti intelege – si noi stim deja ca suntem multi, mult mai multi decat credeam in urma cu doar trei luni  – ca nu este deloc asa, ba chiar dimpotriva. Sunt mai conectata la realitatea cotidiana, mai mult decat oricand, dar mai ales decat pana acum trei luni si asta doar pentru ca am constatat, in mod verificabil, ca teoria mea functioneaza.

Teoria iubirii de sine, pe care am numit-o in prima mea carte “fericire, ca fundal de liniste si pace interioara”, functioneaza ca un rezervor plin de iubire, procurata zi de zi din interior, pentru a o putea darui, la fel, celorlalti, prin practicarea exercitiilor din carte. Practicate zilnic, timp de 40 de zile, combinate pe cele trei niveluri, minte, trup si suflet, acestea au avut menirea de a schimba in mine obiceiurile gresite de gandire si comportament, care ma faceau sa ma simt nefericita, adica neputincioasa. Demna de mila, de propriul meu dispret, fapt ce ma determina apoi sa ma urasc de-a dreptul, cu atat mai mult cu cat stiam ca n-am dreptul sa  ma plang, odata ce stiam prea bine teoretic, de unde aveam sa-mi procur fericirea, ca ea se gasea acolo in mine, trebuia doar sa ma decid sa caut unde trebuie, sa schimb odata pentru totdeauna obiceiul de a-mi plange de mila, in dialogurile cu mine insami. Caci nici macar nu o faceam in afara mea, celorlalti, ci mult mai dureros, o faceam doar cu mine, intr-un soi de ura de sine, manifestata dispretuitor la adresa mea, nefericita!

A trebuit sa astept sa vina clipa cea mai dureroasa poate, aceea in care am obosit sa ma plang in tacere si oarecum in taina, cand a trebuit sa recunosc, la fel de obosita, ca sperasem o viata ca altcineva sa faca treaba in locul meu. Sa recunosc ca doar ceva din mine ma mai putea salva de singuratatea mea existentiala, pe care nu voiam s-o recunosc, desi stiam teoretic, in termenii cei mai onesti ai filosofiei elementare de viata, ca da, sunt singura cu mine, si n-am decat sa-ncep o data pentru totdeauna sa accept, pentru a-mi gasi pacea interioara despre care citisem, studiasem zeci de ani. In carti de toate felurile, incepand de la cele de stiinta a psihologiei si filosofiei occidentale, trecand printr-o multime de scoli, metode si tehnici ale psihologiei practicate la noi, si pana la filosofia orientala, asiatica, practicand din cand in cand metode simple de procurare a energiei vitale, insa niciodata constant, niciodata suficient, niciodata constienta deplin de adevarul pe care aveam sa-l descopar, atunci, obosind si epuizata total. Cand am cedat si m-am lasat sa plang, asa cum nu mai plansesem niciodata, adulta fiind. Mai plansesem astfel de neputinta si disperare doar cand copil sau adolescenta, singura cale de a rabda neputinta era sa plang. Sa plang si sa deplang, poate, nedreptatea pe care adultii mi-o faceau atribuindu-mi vini, pe care apoi le-am dus cu mine, in mine si, pe care le-am trait considerand pe nedrept, la fel, ca le meritam. Apoi a inceput travaliul cu vina si cu mine insami, in incurcatura vietii care a urmat, timp de decenii – despre care am sa vorbesc in alte si alte carti, pe masura ce voi gasi calea sa descriu cu iubire deplina ceea ce am trait – mai mult sau mai putin constienta de vina care ma urmarea permanent, si anume aceea, daca ma straduiesc destul sa merit iubirea oamenilor.

Acum insa, azi si aici, e nevoie sa vorbesc doar despre recunostinta pe care o traiesc de cateva luni bune, de cand am daruit prima mea carte oamenilor si care, a facut sa primesc la schimb atata iubire si recunostinta. Despre acest schimb vizibil de iubire trait in intalnirile mele cu cei care au inteles mesajul meu, de comunicare in iubire, indemnul la fericirea din interior care ne face mai buni si mai ingaduitori unii cu altii

Vreau sa vorbesc despre oamenii care s-au aratat iubitori din ei insisi, fara sa faca vreun efort pentru a fi recunoscuti in vreun fel, sau pentru a li se multumi. Ei sunt cei care au cumparat si au citit cartea mea, pentru ca au simtit ca au nevoie de ea, apoi mi-au multumit fiecare in felul sau, nu pentru descoperirea pe care o dezvaluiam cu onestitate, ci exact pentru marturisirea sincera a omului care, la fel ca multi dintre noi, se confrunta cu sine, intr-o lupta surda si, deci inutila, de a placea cu disperare celorlalti, prin straduinta pana la epuizare, intr-o directie gresita, desigur, neglijand de fapt exact esenta pura a fiintei: iubirea din interior. Acea resursa uriasa de fericire, care asteapta sa fie scoasa la lumina in fiecare zi, prin constientizarea permanenta ca este in fiecare dintre noi, caci ne-a fost daruita deja de Dumnezeu. Jung vorbeste despre acea particica divina din fiecare fiinta umana, arhetipul divin, sau gratia divina, cea care ne conduce spre sine descoperindu-l de fapt pe Dumnezeu. Sau altfel spus, in cautarea lui Dumnezeu, eu m-am descoperit pe mine dispusa sa fiu permanent buna si fericita, pentru a-i putea ispira si pe ceilalti dispusi sa iubeasca si sa inspire la fel. Astfel s-a format un lant al iubirii.

El a inceput sa se defineasca, sa se contureze treptat cu fiecare moment in care unul, doi sau mai multi oameni simteau ca e posibil. Ca e posibil sa-si procure fericirea si linistea din interior, care se cheama simplu, iubire, iar apoi s-o daruiasca recunoscator celorlalti intr-o forma sau alta: printr-un mesaj pe e-mail, un comentariu pe blogul meu, un simplu sms pe telefon. Apoi, in intalnirile nostre care se desfasurau in iubire, intelegere si transfer de la unul la altul, al aceluias limbaj simplu, nesofisticat al iubirii, prin lumina din ochii fiecaruia si zambetul firesc al acceptarii ca suntem asemenea.

Am simtit de fiecare data citind mesajele oamenilor asemenea mie, cum cantitatea de iubire sporeste in detrimentul urii si intolerantei celor care nu vor, sau nu pot inca sa inteleaga ca totul e atat de simplu! Simt cu fiecare clipa de iubire ca ne-am complicat vietile inutil irosind ani buni de viata cautand ceea ce aveam deja in noi: iubirea. Ne-am pierdut prezentul care poate fi trait constient atat de frumos in lumina, cautand fericirirea in intunericul trecutului care nu poate fi schimbat, sau al viitorului care nu poate fi prevazut.

As vrea din tot sufletul sa nu mai bat campii si sa incep sa povestesc in amanunt cum, fiecare persoana care mi-a inspirat iubirea si increderea in demersul meu, a contribuit la acest lant al iubirii. Incepand cu toti cei care au participat la lansarea cartii si cum, luata total prin surprindere de numarul lor, de dorinta lor de a-mi fi deja alaturi in iubire, am scris acel material lung de recunostinta, care a iesit ca un pomelnic de cateva pagini. Am postat materialul acela imediat pe blog, presimtind doar vag ce va urma, caci inca nu indrazneam sa sper cu toata fiinta, ca teoria mea de transfer al iubirii va functiona la scara atat de mare. Insa deja de pe atunci am stiut ca iubirea se hraneste din si cu recunostinta, exprimata astfel, cu ajutorul cuvintelor simple. Ca nu e nevoie de nimic altceva decat ca ei, acei oameni sa fie recunoscuti toti in iubire, tocmai pentru a mari cantitatea de iubire si bunavointa din lume.

Intr-adevar, ceea ce a urmat, a fost cu totul neasteptat. Mesajul cartii circuland de la unul la altul, iar oamenii buni si iubitori din media mi-au fost de un real ajutor, s-a ajuns ca primul tiraj sa fie epuizat in doar o luna, apoi a fost nevoie sa se traga un al doilea tiraj, de data aceasta dublu, care la fel, se vinde in acelasi ritm.

Intalnirile cu cititorii s-au transformat in intaniri in care eu le vorbesc oamenilor dragi cu iubire, iar ei raspund la fel, in sfarsit intelesi si iubiti fara efort, exact asa cum ma simt si eu, caci totul vine de la sine, din iubirea din noi, care a avut nevoie doar sa fie procurata din interior, ca sa se manifeste in afara, fara retineri, fara teama ca vom fi judecati.

A fost un  singur moment, la Cluj, cand cineva, care s-a simtit jugnit poate, de simplitatea mesajului de iubire de oameni, care nu are nimic de-a face cu stiinta congnitivista pe care-o apara acel domn agitat, a incercat sa ma atace cu dispretul psihologului care inca mai crede ca totul e stiinta, ca totul trebuie verificat prin experimente de laborator, sau cu statistici matematice, ca nimic nu se poate obtine daca nu poate fi demonstrat stiintific. Credinta insa nu poate fi demonstrata stiintific, asa ca dl cu pricina, s-a desfiintat singur, atunci cand oamenii adunati la Cluj in semn de recunostinta si intelegere reciproca, l-au facut sa renunte, folosindu-si fiecare doar credinta in iubire si nimic altceva. Iubirea se simtea in acel spatiu minunat de la Book Corner Librarium din Cluj, atat de evident in toti cei prezenti acolo, incat ma bucur sa pot mentiona incidentul, doar ca primul moment al evidentei revelatiei adevarului simplu, de cand cartea mea circula, in care iubirea a putut invinge ura, la propriu. Nimeni nu s-a certat, nimeni nu a tipat acolo, in afara de dl profesor universitar de la facultatea de psihologie si sociologie din Cluj, care avea doar nevoie sa descarce putina ura de sine, spre cei care-i destabilizau convingerile stiintifice, prin evidenta. Evidenta traita de mine si de toti cei care am fost acolo, se numeste iubire si recunostinta.

Poate ar mai trebui evocat un moment remarcabil de la Dej, orasul copilariei mele, unde ma reantorceam dupa fix 30 de ani, de cand imi luasem valiza plina de deznadejdea vremurilor acelea si am plecat sa-mi caut calea. Ma intorceam de aceasta data cu onoarea de a fi scris o carte, care se dovedea a fi una de suflet. Si, desi afisele cu mine din oras ma lasau fara suflare, eu am crezut cu tarie ca nimic nu poate fi dificil in iubire, lucru care m-a ajutat sa nu lesin inainte de vreme. Aveam sa-mi permit sa cad epuizata doar de oboseala fizica, abia peste 8 zile, cand am reusit sa recuperez doar somnul in deficit, caci restul a fost hrana din iubire, care m-a tinut vie pana la Bucuresti si inca multe zile de activitate in continuare, in care am daruit si am primit iubire, unde am inspirat oameni, iar ei m-au inspirat pe mine la fel.

La Dej l-am cunoscut pe acel tanar critic literar, al carui nume nu va putea fi vreodata uitat, nu numai de mine, insa stiu ca-l va cunoaste multa lume de aici incolo. Il cheama Luigi Bambulea, un nume cu rezonanta, special si unic, nu doar pentru ca e unul neobisnuit, ci pentru ca-l poarta un tanar citit, elevat, studios, care a prezentat cartea mea intr-un mod de-a dreptul surprinzator pentru mine. Adica, analiza cartii mele s-a bucurat de cea mai realista critica literara, fara sa fie desfiintata, ba chir dimpotriva. Eu stiam foarte bine sursele care ma inspirasera pentru scrierea ei, insa ele se aflau undeva departe, in interiorul meu, astfel incat cu greu ar fi putut fi identificate si mentionate cumva in vreo bibliografie. Cu atat mai putin, cu cat, n-am avut niciodata pretentii nici de vreun stil literar, si nici de scrierea vreunui studiu stiintific. Luigi insa, a vazut mult mai mult decat, in modestia mea, lasam sa se vada. Sincer, n-a fost nimic premeditat. Meritul cartii mele e a lui Dumnezeu, asa cum il traiesc eu de o vreme incoace. Totul I se datoreaza Lui.

Luigi Bambulea, insa, a reusit sa descifreze sursele doar pentru ca avea bunavointa varstei lui fragede, lucru care m-a onorat. Luigi are doar 25 de ani, insa a citit pana la aceasta varsta cat altii intr-o viata si nu e gluma! Cartea mea pusa in lumina criticii lui Luigi, capata un alt farmec, un alt inteles care o facea nu doar mai credibila, dar si mai pretioasa! Multumesc din inima, Luigi Bambulea, ca te-am intalnit in aceasta viata, pentru onoarea de a-mi fi citit cartea si de a crede in ea!

Multumesc prietenilor care m-au sustinut fara incetare de cand ma stiu intr-o forma sau alta, dar mai ales acum in aceste momente importante din viata mea si a lor, desigur. Multumesc din suflet tuturor cunoscutilor mei care, poate au venit la Dej si la Cluj doar din curiozitate, dar care s-au dovedit iubitori si binevoitori, astfel incat m-am simtit sustinuta acolo la Cluj, cand atacul vehement al profesorului cognitivist imi era adresat, insa eu l-am privit cu iubire si compasiune, fapt ce i-a determinat si pe ceilalti prezenti acolo, sa pastreze registrul bunavointei si sa-l faca sa inteleaga ferm, ca iubirea invinge ura.

Dar mai ales, multumesc tuturor oamenilor necunoscuti care au venit sa ne cunoastem, fie citind dinainte cartea, fie urmand sa se lase convinsi s-o faca.

Lantul iubirii de la Dej si Cluj a inceput cu Pusi care este omul cel mai senin din lume si, care avand o carte de-a mea (tot dintr-un lant al iubirii) i-a imprumutat-o Luminitei, bibliotecara la Dej, care mi-a scris pe blog fericita, ca ar fi bine sa merg acolo, impreuna cu cartea mea, care nu ajunsese deloc la Dej, din lipsa de colaborare din partea singurului lant de librarii din oras, cu editura mea. Orasul acela uitat de lume, din care plecasem in urma cu 30 de ani, doar cu o valiza, in care se gasea toata tineretea mea zbuciumata de intrbari cu sens, insa pana atunci fara raspuns.

Asa s-a intregit lantul cu toti cei care au facut sa fie posibila intalnirea care s-a prelungit cu Clujul, care-mi fusese un alt loc al tineretii, in care fusesem la fel, ocupata cu viata, incercand sa rezist ca noi toti, timpurilor, cu alte si alte intrebari fara raspuns atunci, si care aveau sa vina abia de curand, in urma cu cateva luni. Toti acesti oameni minunati au intrgit un  lant al iubirii prin bunavointa lor dezinteresata si, pe care, doar daca le-as evoca numele as umple zeci de pagini fara rost, or rostul e doar adevarul trait de fiecare acolo, in iubire, si-atat.

Voi reveni cu multe alte momente remarcabile demne de evocat, care vor naste o a doua carte, din care sper sa surprindeti fiecare ceea ce aveti nevoie pentru a va hrani sufletul.

Deocamdata ma opresc aici, fara a fi putut sa descriu recunostinta imensa pentru toti cei asemenea mie, fara a inceta vreo secunda sa multumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am si pentru tot ce curge neincetat in mine, pentru a va putea transmite si voua.

A voastra, cu drag, Gigi

Distribuie!
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Youtube
Contact us
Written on iulie 3rd, 2011 , .

© 2012 Gigi Ginea | Toate drepturile rezervate

Gigi GHINEA

Blog