Dragii mei prieteni,

Sambata, 25 iunie, voi fi, in sfarsit, la Dej, orasul copilariei mele. De data aceasta in postura de autoare a unei carti – prima mea carte – care s-a dorit si a reusit, multumita tuturor oamenilor frumosi la suflet care au citit-o –  un mesaj de iubire. De aceea, va astept dragii mei dejeni, sambata, la ora 12 la Cercul Militar din Piata Bobalna, nr. 1, sa ne revedem, cu bucuria sincera de a fi din nou impreuna. Doresc sa vorbim deschis si liber, ca intre cunostinte foarte vechi, cu un trecut comun, care ne-a format pe toti. Abia astept! Gigi

Apoi, duminica ora 16, voi fi la Cluj, la Book Corner Librarium, din str. Eroilor nr.15, cu acelasi prilej minunat, de a-i revedea pe clujenii care mi-au modelat prima tinerete. Va astept, dragi clujeni, cu aceeasi emotie de iubire si recunostinta, pentru anii minunati pe care mi i-ati oferit! Va multumesc si va astept cu mare drag, Gigi Ghinea

Distribuie!
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Youtube
Contact us
Written on iunie 22nd, 2011 , .

Cred ca era la o luna sau doua, dupa ce terminasem cartea si poate ma pregateam sa va vorbesc la lansare despre ce scrisesem, sau despre ce ma impinsese sa o scriu.

Fragment din jurnalul meu:

“Urmarind un singur fir al vietii mele – cel public – am incercat sa-mi revizuiesc greselile facute in afara mea, punand cap la cap cateva elemente care alcatuiau masca sociala, ceea ce numin obsesiv deja in aceasta lume moderna, “imagine publica “.

Am constatat ca aceasta masca ajunsese sa fie atat de groasa –  fara sa bag de seama cum se ingrosa cu fiecare zi care trecea, in straduinta mea de a fi  ceea ce credeam ca trebuie sa fiu, pentru ca ceilalti sa ma placa – incat nu-i mai puteam suporta greutatea si forma care ma schimonosea. Imi schimonosea chipul si-mi schilodea sufletul. Ma durea fiinta cu totul, iar durerea perceputa era una noua, necunoscuta pana atunci. N-o puteam compara cu nici una dintre durerile cunoscute. Era durerea acuta a suferintei sinelui autentic, care disparea incet ighitit de feikul in care ma transformasem.

Eram rezultatul propriei mele straduinte de a face fata in public, la cabinet, la televizor, pe strada, in magazine, la piata, cu prietenii de multe ori, care vedeau cu totii in mine, de cele mai multe ori, un psiholog.  Si, conform conventiei sociale, psihologul trebuie sa fie puternic, bun, sa le stie pe toate, sa nu sufere… El n-ar trebui sa sufere, nu? Pentru ca el ii invata pe ceilalti cum sa nu sufere. El trebuie sa fie vesnic fericit, chiar daca nu e. Evident, toate aceste idei stupide se fixasera in timp, poate inca de pe bancile facultatii de psihologie, unde toti studentii invatam de la profesorii nostri despre aceasta profesie, sau despre atribute ale celui care urma sa devina psiholog. Cine stie…. Dar nu asta conteaza aici.

Incercarea de a parea puternica, imi sugea energia vitala slabindu-ma in interior, acolo unde devenisem slaba si vulnerabila, in intalnirile mele cu mine.

Ma descopeream in fiinta mea, din ce in ce mai bolnava, din ce in ce mai fragila, exact acolo unde se gasea, sau ar fi trebuit sa se afle, sinele meu autentic fericit, asa cum mi-l daruise Dumnezeu. Devenisem un feik.

Revizuindu-mi apoi viata, am plans. Am plans de durere, de singuratate.

Cautasem mult in afara mea ceva, ce nu mai stiu cum se numeste acum. Poate ma cautasem pe mine disperata sa ma gasesc, desi stiam teoretic, ca nu acolo trebuia sa caut. Atunci am plans si mai mult, de disperare, de neputinta, de ciuda ca fusesem atat de proasta… Stiti cu totii poate, ca cea mai mare durere a fiintei rationale care suntem, este aceea de a-ti recunoaste prostia, naivitatea de a te lasa pacalit de viata care se scurge prin tine fara s-o vezi, fara sa apuci s-o traiesti, impacat ca esti, ceea ce esti de fapt. Noi suntem fericire si habar n-avem. Ne trebuie un timp de durere si suferinta, de rezistenta la ceea ce este, de indoiala acuta, de intrebari inutile, de ingrijorare fara margini… Unora ne ia mai mult, altora –  mai norocosi – mai putin… Fiecare cu destinul lui, cu ceea ce i-a fost scris dinainte. Acum stiu ca asa a fost, insa, atunci caand plangeam de durere – si am plans mai bine de o luna fara incetare – nu stiam. Si exact asta ma ajuta sa plang. Plansul m-a vindecat. Voi, insa, nu aveti nevoie de toata aceasta durere, de tot acest plans inutil. Pentru ca eu am descoperit pentru voi “reteta trezirii la viata autentica, cea adevarata”.

Irosindu-mi cautarea in afara mea, in mine nu mai ramasese nimic. Eram deja un nimic, un mare nimic. Plangand din orice, simteam, fara sa inteleg prea bine, ca nu ma deranja deloc sa simt ca sunt nimic. Ba chiar imi placea. Simteam ca ma eliberez, ca sunt mai buna, mai iubitoare, mai blanda cu mine. Asta era!!! Cu mine fusesem atat de rea, atat de pretentioasa, atat de cruda!

Ce bine era sa fii un nimic! Un  mare nimic! Ma minunam plangand usurata, observam cum lacrimile mele curg fara sa vreau sa le opresc, asa cum facuasem inainte, timp de o viata de om. De-abia asa, usoara, ca un nimic, incepusem sa ma suport, sa ma accept, sa-mi placa de mine. Era o altfel de acceptare, o altfel de iubire. Venea totul de la sine, atat de firesc. Nu mai faceam eforturi dureroase de a ma accepta, avand grija sa nu gresesc cumva, ceva, in rolul pe care societatea mi-l atribuise, iar eu il jucam disciplinata si docila, ca un om, intr-o viata de om. Ma descoperisem, in sfarsit, usoara si tocmai buna de acceptat fara efort.

In cautarile mele in afara mea, fusesem atat de preocupata sa nu gresesc, jucandu-mi rolul atribuit si asumat cu constiinta lucrului bine facut la cerere, incat nu vazusem ca exact langa mine era o fiinta care ma iubea. Iar cel mai grav, dar cel mai important fapt, era acela ca fusese acolo in permanenta. De-abia cand m-am simtit singura de-adevaratelea, fiind doar eu cu mine, un nimic, am observat ca fiinta aceea iubea in mine chiar acel nimic, de mult, de mai bine de 20 de ani. De cand ma cunoscuse. Iubea in mine exact ceea ce eu nu vedeam, fiind preocupata sa fiu ceva, in loc sa fiu ceea ce era de iubit in mine. Nimicul.”

De aici incepe jurnalul meu din 19 mai 2011

Cu totii credem o vreme, mai lunga sau mai scurta, egala cu destinul nostru pana la trezire, ca trebuie sa ne straduim sa fim ceva. Nimeni nu ne invata ca putem sa ne iubim neconditionat, chiar daca nu ne reusesc toate. Parintii – daca ii avem – ne transmit ideea gresita si de multe ori neintentionta, ca trebuie sa facem ceva remarcabil pentru asta. Asa crestem si existam, in frica si suferinta mascata, ca nu suntem suficient  de buni si, deci, nedemni de iubire. Pentru a obtine iubirea celorlalti, ni se induce de mici, ca trebuie sa facem eforturi sa dovedim ca meritam iubirea. Si nimeni nu cunoaste masura efortului, pe care ar fi bine sau preferabil, sa-l facem. Una peste alta, poate asta e farmecul vietii, insa daca-am sti dinainte ca iubirea este, ea nu are nevoie sa fie meritata,  poate suferinta si durerea n-ar mai exista, iar noi toti ne-am putea putea accepta intre noi si pe sine, in iubire, iar omenirea ar fi mai buna, pericolele inexistente…Nu e vis. E realitate. Abia acum stiu ceea ce era de stiut. Viata se desfasoara la fel, cu bune si cu rele, dar eu o traiesc acum impacata cu mine si asta e suficient. Ma plac. fara sa ma straduiesc sa ma plac. Totul vine de la sine. Dupa ce am pus in aplicare pasii din cartea mea “Cum m-am vindecat de nefericire” timp de 40 de zile, constienta ca e nevoie de un efort constant de vointa, pentru a schimba niste obiceiuri cotidiene de comportament si de gandire, am reusit sa devin cu totul alt om. Un om intreg, care nu mai are nevoie sa fie perfect. Un om care se iubeste pe sine, tocmai pentru ca nu e nimic complicat in asta, dar si pentru ca imi respect suficient aceasta stare de bine ca fundal, astfel incat sa o pastrez nealterata de micile capcane ale vietii.

Continui sa fac zilnic exercitiile de respiratie, meditatie, rugaciune pentru cei dragi care nu stiu sa se roage asa cum am invatat eu, sa sper si sa fiu optimista tot timpul, cu credinta ca sunt ceea ce sunt si, ca iubirea mea de mine imi ajunge. Asa se face sa constat frecvent ca si ceilalti ma iubesc, pentru ca am lasat canalele iubirii deschise prin exercitiul iubirii de sine.

Gasesc in fiecare zi zeci de oameni care rezoneaza cu iubirea mea si, transferul de energie pozitiva a iubirii de semeni se produce, marind cantitatea de iubire din lume.

Continui sa-mi completez constiincioasa – insa totul vine de la sine deja – jurnalul meu cu evenimente pozitive din ziua precedenta, lucru care ma ajuta sa raman focalizata pe iubire si speranta. Traiesc doar in prezent si sunt recunoscatoare permanent pentru tot ce am, iar viata imi daruieste suficient cat sa ma simt fericita.

Vreau sa va mai impartasesc acum, cand recitesc aceste note trecute deja aici in computerul meu – caci sunt mult mai multe, in caietele mele de pe birou, insa ele asteapta cuminti sa fie asezate frumos in a doua carte – un gand frumos, cu care m-am trezit intr-o dimineata. Eu ma trezesc deja dimineata cu ganduri din ce in ce mai senine, din ce in ce mai calme si adevarate. Iata unul dintre ele, care te poate motiva si pe tine, om bun, sa gasesti fericirea. Fericirea, care nu e altceva, decat iubirea neconditionata de sine.

“Cand mai vrei sa spui cuiva te iubesc, spune-ti tie, si vezi ce simti?!”

Cand m-am intrebat prima oara pe mine daca ma iubesc, era de mult, foarte de mult, cand aveam vreo 14 ani si ma intrebam mirata “cine sunt eu”? Apoi, pentru ca veneau prea multe raspunsuri din mine si, nici unul satisfacator pentru acea varsta, m-am luat cu viata, si intrebarea s-a pierdut pe drum, insa am continuat sa traiesc ca si cum as fi vrut totusi sa aflu cine sunt, ca sa ma pot iubi. Intrebarile insa erau undeva in fundal, foarte ascunse constiintei, iar adevarul simplu al iubirii de sine neconditionata, nu se elucidase, drept pentru care, ma chinuiam sa merit iubirea, caci asa “se cuvenea”…. Sa meriti. Iar ca sa meriti ceva, trebuia sa faci ceva, sau altceva. Asa fusesem educata, ca voi toti, de altfel.

In felul acesta ma pierdeam pe mine, straduindu-ma sa merit iubirea cuiva, care nu eram eu. Cea pentru care ma straduiam sa merit iubirea, era o persoana cu pretentii sociale, profesionale, care se construia dureros, ca sa merite iubirea celorlalti.

Sinele meu autentic, acel nimic, care s-a revelat cuminte, bun si cald in interiorul fiintei mele, dupa ce obosisem de atata suferinta mascata, eram eu, cea fara pretentii, cea pura si simpla ca o fiinta iubitoare, nesofisticata, care nu cere nimic ca sa se iubeasca. Pentru ca „meritul” era inclus in iubirea insasi, pe care deja o aveam in mine, fara sa stiu.

Asa ca, ori de cate ori, pe parcursul unei zile de munca, de intersectii cu lumea din care ma extrag si din care fac parte, ma blochez in durerea neputintei cotidiene, e suficient sa-mi spun mie “te iubesc”, ca sa simt duiosia de mine, respectul si caldura de care am nevoie sa inteleg, sa iert si sa-i pot iubi si pe ceilalti ca pe mine insami.

Si iarasi ajungem la acel traseu al iubirii, care, o data constientizata in noi insine, poate fi daruita in fiecare clipa in afara noastra, pentru a mentine energia buna, vitala, cu care avem nevoie sa ne hranim pentru a fi fericiti, asa cum incerc sa va transmit in prima carte “Cum m-am vindecat de nefericire”.

Daca nu am putut fi destul de limpede acolo, in carte, o sa incerc sa reformulez astfel: fericirea inseamna iubire de sine autentica, pentru a sti sa-i iubesti pe semenii tai la fel. Iubirea, astfel traita, reprezinta puterea noastra daruita de Dumnezeu, caci el ne-a vrut puternici, in sensul bun al puterii interioare, acea putere care inlocuieste neputinta.

Neputinta se vede doar in cei care se plang, care urasc, care critica vehement, improscand ura si venin.

In incheiere, totusi, pentru azi, 12 iunie 2011, am sa citez aproximativ, ceva din filosofia orientala: “ Cand esti furios, e ca si cand ai bea otrava si ai astepta sa moara celalalt”. Reflectati la acest citat pana data viitoare.

Cu aceeasi iubire, confirmata de voi toti cei care traiti si ganditi la fel, Gigi

Distribuie!
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Youtube
Contact us
Written on iunie 12th, 2011 , .

Daca nu scriu aici mai des, nu inseamna ca nu scriu deloc. Impacata pentru totdeauna, cu mine intreaga,  cu noua mea conditie de om fericit, completez constiincioasa in fiecare dimineata agenda cu evenimentele pozitive din ziua precedenta. Ele exista concret si merita sa fie notate, tocmai pentru a ma mentine focalizata pe noul drum,  in noua forma pe care am descoperit-o si pe care v-am daruit-o si voua in prima mea carte, „Cum m-am vindecat de nefericire”. Nu ma pot opri nici acum, asa cum o fac de fiecare data cand va multumesc tuturor pentru vorbele frumoase pe care mi le trimiteti pe blog si pe e-mail, sa ma minunez ca sunteti atat de multi oameni frumosi si buni, care aveti deja in voi izvorul de iubire si care a inceput sa curga de cand ne-am intalnit prin inermediul acestei carti. Se cumpara in continuare la fel, desi suntem la a doua editie, ceea ce e minunat, repet, caci mesajul ei este cel care conteaza. Mesajul iubirii.

De fapt, fericirea pe care o traiesc continuu de cand m-am vindecat, nu este altceva decat iubirea de sine asumata total, astfel incat pot darui iubire neconditionat, fara teama ca gresesc, fara angoasa asteptarii iubirii la schimb.

Scriam, de pilda azi dimineata, in agenda mea, despre iubirea pe care o traiesc astfel, ca o stare de liniste deplina, in care cei iubiti nu simt nevoia sa se revanseze agasant, iar cei care iubesc o pot face fara zgomotul infernal al pasiunii, vecina cu posesivitatea, in care li se pare ca le apartii cu totul si totul li se cuvine.

Despre acea distanta necesara iubirii ca sa curga, prin canalele ei firesti, prin care se poate produce transferul de energie vitala, fara sa te sufoci sau sa te ineci in ea.

Daca mai vrei sa spui cuiva „te iubesc”, spune-ti tie, si vezi cum te simti?

Iubirea din iubire, insotita de recunostinta zilnica pentru tot si toate cate se intampla, deloc intamplator.

De cand am deschis acest canal al iubirii, am primit la schimb atata iubire buna si sanatoasa cu care ma hranesc in fiecare secunda cand simt ca ma scurg. E suficient sa-mi amintesc ca nu e nevoie decat sa respir si sa ma minunez cum inima mea bate acolo mereu si-si face treaba, chiar si atunci cand nu sunt constienta de ea. Nu e miraculos?!

Au fost intalniri cu cititorii la Bookfest acum o saptamana si pe 31 mai la Teatrul Bulandra, sala de la Gradina Icoanei, cu cititorii revistei Lumea misterelor, in care am avut  a nu stiu cata oara confirmarea faptului ca am scris pentru voi, oamenii obisnuiti, care aveati nevoie, ca si mine, doar de un zambet de confirmare a faptului ca suntem asemenea. Fiinte fragile in trecere pe aici, care merita sa se cunoasca si sa-si zambeasca doar din iubire. Cu iubire.

Incepe sa fie din ce in ce mai limpede ca a doua carte are nevoie de ragaz, de o pauza, ca sa se scrie si ea, la fel ca prima din inima. Aceasta pauza va fi in luna august, cand ma voi retrage undeva sa-mi adun insemnarile si pe mine insami, ca sa le pot pune intr-o a doua carte cu iubire.

Aceeasi Gigi, la fel de fericita in iubirea de semeni.

Distribuie!
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Youtube
Contact us
Written on iunie 4th, 2011 , .

© 2012 Gigi Ginea | Toate drepturile rezervate

Gigi GHINEA

Blog