Daruieste, si ti se va darui insutit. Inmiit… nu-mi plac cifrele, dar asa e!

S-a confirmat ieri, insutit si, daca adun e-amil-urile si comentariile de pe blog, sms-urile, telefoanele, persoanele fara cuvinte, cu chipul senin si ochii inlacrimati, persoanele entuziaste ca si mine si cu multe vorbe la ei, dar mai ales in ei, avem confirmarea faptului dovedit ieri la lansarea primei mele carti, ca suntem multi, mult mai multi decat credeam pana ieri.

Am spus-o in cuvinte putine, (daca va puteti inchipui asa ceva?!) fata de cate aveam in mine si care stateau sa-mi sparga inima din piept de atata bucurie. Am spus cum mai aveam putin si ma prabuseam de fericire, de iubirea care se transmitea din noi toti cei care eram prezenti acolo. Inmultita de toti cei pe care ii aveam deja in sufletul si inima mea, cu recunostinta care nu mai contenea sa se exprime in toate felurile, de cu aproximativ 2-3 saptamani inainte, de cand incepusem sa anunt aparitia cartii mele. Pe site-ul meu care e si blog, pe e-mail, pe sms, si apoi mai vizibil, pe cateva posturi de televiziune, cu cartea prospat iesita din tipar in mana.

Am multumit din suflet cu vorbe, cu lacrimi de bucurie, de multe ori cu multa surprindere sincera si recunostinta, unor oameni despre care nu stiam ca-mi sunt alaturi, cu atata devotament, desi speram din tot sufletul meu sa existe. Prezenti, iubitori si buni, isi exprimau bucuria pentru cartea mea, pentru mine, o multime de oameni de pe la noi. Pentru ca, se dovedeau a fi de pretutindeni, nu numai din Bucuresti, dar si din tara…

E limpede acum, cand incerc sa evoc aceste momente de confirmare a iubirii care se scurge din si prin unii dintre noi, printr-un transfer permanent de energie buna, prin acele canale deschise ale iubirii de semeni, care se regenereaza insutit din noi si prin noi – care acum, odata cu aparitia cartii mele,  ne stim cu totii, si suntem multi, nesperat de multi – e limpede ca pentru altii, aceste randuri de recunostinta sincera, ar putea parea patetice, imature, deplasate, nedemne sau nepotrivite, pentru niste adulti in toata firea. Coplesiti de-a dreptul si incarcati de entuziasmul iubirii de semeni, care ieri, acolo la lansare, se confirma. Eu simt si acum, am simtit energia buna, iubirea care crestea, pentru ca eram multi acolo ieri, mai multi decat se vedeau, erau oamenii buni si curati de pretututindeni. Erau cei mai multi acolo cu sufletul, poate si cu gandul…. Dar cei mai multi, daca nu putusera veni la locul anuntat, fusesera acolo. Eu stiam, simteam cu toata fiinta mea…Multi dintre ei imi scrisesera pe e-mail, sms-uri, imi telefonasera. Simteam deja atata bucurie si recunostinta incat, oricat m-as pricepe de bine sa exprim cu vorbe emotia – si Doamne!, daca eu nu stiu, atunci nu stiu cine stie mai bine?! – simteam ca nu pot descarca emotia in afara, pentru ca se aduna prea multa, din ce in ce mai multa, iar ea se cerea scoasa afara si, vorbe sau cuvinte potrive nu mai erau, fusesera spuse toate, chiar toate, de multe ori chiar aceleasi si, altele nu mai aveam, sau nu erau inventate… Si eu tot adunam iubire si bucurie si entuziasm, si suprindere sincera la vederea unora dintre cei care erau acolo, cu drag si prietenie sincera, oameni de care uitasem in timp…. Si iarasi nu mai sunt sau nu mai cunosc eu cuvinte, sau poate nu s-au inventat, cine stie… si stau sa ma prabusesc de atata iubire! Daca e posibil? Si iata ca a fost!

M-am prabusit pentru moment, pentru ca as fi vrut cu toata sinceritatea si naturaletea pe care sunt in stare sa le manifest – iar prietenii stiu cum sunt eu – sa-i pot imbratisa fizic pe toti, sa le transmit iubirea si recunostinta, cum pot si stiu eu mai bine – insa nu mai era posibil…. Erau multi, mult prea multi oameni frumosi si sinceri ca si mine, care aveau nevoie de confirmarea iubirii, asa cum o primeam si eu de la ei. Erau multi, mult prea multi ca sa-i pot atinge pe toti, sa-i sarut si sa-i imbratisez asa cum meritau, sa le scriu pe cartea pe care o aveau cu totii in maini, cateva cuvinte sincere de iubire si recunostinta. M-am prabusit emotional la propriu, am avut o cadere, sau o ratacire si mi-am manifestat usor neputinta, deznadejdea si regretul ca, practic era imposibil sa cuprind si sa port in mine atata iubire. Era mai mult decat puteam gestiona in acele momente de la lanasare, care s-au prelungit apoi in ore bune…. Am plecat din acel loc aglomerat cu oameni de tot felul – era doar un mall si nu oricare – daramata de iubirea de oameni la propriu, ceea ce suna ca dracu’, dar nu gasesc alta exprimare! O folosesc totusi aici, ca si pe celelalte cuvinte de mai sus, care ar putea parea patetice pentru altii, tocmai pentru ca acum stiu, am convingerea, ca cei care le vor citi, vor intelege. Sunt cei care ma iubesc pe mine iubindu-se pe ei! Stiu ca nu vor citi cei care n-au nici o legatura cu noi. Noi suntem iubire neconditionata, cei care scriem si citim aici. Care, mai intai iubim si apoi suntem iubiti, fara sa cerem explicit asta. Asa cum s-a dovedit ieri c-o putem face. Dar mai ales, am dovedit – caci de data asta era nevoie, iata! – ca suntem altfel si cred ca era nevoie sa aratam cum putem trai si simti, iubind.

Dar credeti ca am ajuns acasa ca sa ma linistesc si sa savurez momentele, ca sa le fixez, sa le integrez, asa cum se cuvenea? Nu. Am ajuns acasa ca sa-i pot saruta pe cei mai dragi mie, cei care nu fusesera acolo, dar care erau in mine de mult si in cartea mea, cei care o inspirasera concret si la propriu: Filip, baiatul meu, adolescentul meu frumos la chip si la suflet si…, da, Bunditza. Bunditza care se bucura la fel ca mine, mama ei, prietena ei, stapana ei atunci cand e nevoie sa-i fiu stapana. Cei care iubiti nu numai oamenii, dar mai ales animalele, stiti bine ce spun. Si ei voiau sa-mi spuna, asa cum se pricep ei, ca se bucura. Filip, scurt, serios si sincer, vizibil emotionat :“Mama, ma bucur pentru tine”!, iar ea, catelusa mea draga, in limbajul ei inconfundabil, cu tipete de-a dreptul de bucurie din toata fiinta ei mare, care locuieste intr-un corp atat de mic si caraghios…

Despre Rici nu v-am spus niciodata nimic acolo si aici, pentru ca nu e nevoie. Rici este in mine de mult, cu mine tot timpul, langa mine cand am nevoie de ajutor, iar el stie asta fara vorbe. Iar eu nu le spun niciodata si pentru ca nu pot exprima ceea ce este Rici cu totul, dar mai ales, pentru ca sunt linistita ca nu e nevoie sa spun nimic, pentru ca este.

Iar apoi, pentru ca mai aveam de sarutat din inima pe cineva drag, care fusuese la fel, acolo tot timpul si care ma astepta rabdatoare de mult, impreuna cu toata familia ei frumoasa, am ajuns la ea, la casuta ei din povesti, tarziu, aproape de miezul noptii. Prietena mea cu nume de floare, Crinuta mea. Pe drum, i-am luat pe altii doi, Adela si Valentin, pe care nu apucasem sa-i imbratisez suficient si care, la fel, asteptasera timizi sa le vina randul, cu florile in mina, tremurand de fericirea ca le sunt prietena, asa cum imi sunt si ei…Acolo, la casuta din povesti, am avut parte de iubire si de bucatele cele mai bune, pentru ca erau facute de prietena mea cu iubire. Pe Valentin, partenerul Crinei, l-am adoptat in inima si in suflet toti, din primul moment de cand ni l-a prezentat. E un om minunat care o merita si ma linistete s-o stiu impreuna cu el. Bezeaua mica si desteapta ca tatal ei, mi-a bucurat si mangaiat sufletul obosit de atata iubire, iar Ruxa si Ana mi-au amintit de adolescentii si tinerii nostri, capabili sa plece in lume sa-si caute adevarata fericire, tocmai pentru ca pot si merita ceva mai bun. Ne-am bucurat sincer intre prieteni buni, pana ni s-au inchis ochii de somn si am plecat la timp, inainte sa adorm pe scaun. Va multumesc, dragii mei, pentru rabdarea cu care ne-ati asteptat si nu ati bagat nimic in gura fara noi, pentru iubirea voastra cu care ma pot alina oricand, daca e nevoie.

Asa ca, am ajuns in patul meu, abia spre dimineta, se lumina de ziua…Fusese cea mai lunga zi din viata mea, dar si cea mai plina de iubire. M-am prabusit linistita intr-un fel, caci aveam sa ma trezesc cu datoria sfanta sa va scriu aceste randuri, care nu vor putea cuprinde in cuvinte toata recunostinta mea. As vrea sa vi-o transmit inapoi cu iubirea pe care o meritati…Simt ca nu voi fi capabila sa ma achit de aceasta datorie niciodata suficient, insa ma linistete gandul ca veti intelege. Voi toti sunteti exact ca mine si stiti foarte bine ce spun.

Gabita, prima imagine o am cu tine si cu Iulian, sotul tau, plini de iubire si recunostinta, asa cum simt si eu pentru voi. Vad cum n-am putut sa va imbratisez si sa va confirm sentimentele, pentru a nu stiu cata oara… Insa ieri, Gabita mea draga, meritai mai mult si regret ca n-am putut sa fac fata cererilor care veneau din toate partile, astfel incat, daca m-as fi rupt in sute de bucati, poate ar fi fost mai rezonabil, ca sa pot cuprinde cu cate o particica din fiinta mea, pe fiecare dintre voi…Urmeaza sa va strang in brate in curand, stiti bine asta!

Surorile Abraham, la fel, iubitele mele, fete dragi! Va iubesc cu atat mai mult, cu cat stiu ca ati inteles sa va retrageti rabdatoare pana la prima noatra intalnire care, la fel, va avea loc in curand. Va iubesc din tot sufletul meu mai mult, daca se poate, sau mai incape iubire in sufletele noastre…A insemnat enorm sa va vad acolo.

Alexandru, baiatul meu adoptat in inima si sufletul meu, de care sunt atat de mandra. Ca te-am crescut in scurtul timp de cand te cunosc, asa cum te prezinti acum. Mama ta naturala ar putea fi mandra si ea si sper sa ma auda, caci stiu ca intelege ce spun, pentru ca te iubeste ca orice mama buna de pe fata pamantului!

Camelia, draga mea, iti multumesc ca ai fost acolo, langa mine ieri, si te asigur de alte imbratisari de iubire mai autentice, cand ne vedem, adica in curand!

Cristina, actrita, asa esti la mine in telefon! Pentru ca am multe Cristine, si, ca sa te pot deosebi. Ieri, m-am convins ca esti deosebita, daca mai era nevoie…Insa, felul in care ai asteptat rabdatoare sa te pup, m-a convins ca-mi esti o adevarata prietena, ca ai venit sa cumperi si sa citesti cartea mea, lucru care ma onoreaza. Iti doresc din suflet sa te ajute sa te vindeci de nefericire, daca ai incecat-o vreodata si tu, asa ca mine…

Nu mi-as ierta, la fel de necrutatoare cum sunt de cand ma stiu, cand e vorba de recunostinta si iubire, sa uit sa amintesc pe cineva drag, care face parte din mine, cea care sunt azi. Intregita mult de experientele din ultima vreme si mai ales de ieri.

Rita, sora mea draga, m-am simtit bine sa te vad acolo! Am fost, in sfarsit, mandra pentru familia noastra, pe care eu o puteam reprezenta cu cinste pentru prima oara atat de vizibil, amplu si emotionant, in toata istoria nostra de familie, in care am primit doar iubire neconditionata, in lipsa de altceva…

Mihai-„taticu’, te-am iubit din prima secunda in care te-am cunoscut ca om. Ii stai alaturi sorei mele de cativa ani, astfel incat sa pot fi linistita ca nu e si nu va fi singura de acum incolo. Stiu cat de mult ti-ai dorit sa citesti cartea mea, poate mai mult decat oricare membru al familiei noastre, din care faci parte acum si de care eu sunt atat de mandra! Ai s-o primesti in dar de la mine, cu toata dragostea mea! Te-am vazut ieri cum m-ai asteptat timid sa nu dai buzna, sa ma “agresezi” cu bucuria care ti se citea pe chip. Doar cand imi amintesc expresia de fericire de pe chipul tau, imi vine sa plang de bucurie ca existi langa noi. Insa in ceea ce ma priveste, te asigur ca te port in suflet si asta nu se poate schimba niciodata.

Cornel George Popa, Bil, cum ii spunem noi, prietenii – si nu stiu nici acum daca se scrie cu doi de „l”, cum nu stiu si nu m-a interesat sa aflu, de unde vine acest nume la tine, poate doar pentru ca ti se potriveste atat de bine, caci te reprezinta ca personalitate complexa si uneori bizara – m-a emotionat atat de tare prezenta ta acolo ieri, tocmai pentru ca “tu nu esti genul” care se extaziaza, dar iata ca m-am inselat. Erai atat de emotionat si bucuros pentru mine, stiu, incat nu m-am putut tine (asa e corect spus, “tine”) sa nu-ti rostesc numele, sa te evoc chiar in timpul discursului meu, desi meritau rostite, evocate, toate numele celor care erau acolo. N-am facut-o, si regret! De aceea scriu azi aceste randuri.

Cele doua Mihaele, dragi si calde, sotiile prietenilor mei Bil si Matei, va iubesc si stiti acest lucru.

Pentru Matei stiu ca nu  mai e nevoie de cuvinte. Cuvintele ar strica ceea ce este atat de stabil in mine si sper si in el. Recunostinta mea este si va ramane pana la sfarsitul vietilor noastre.

Irina, mi-ai facut o mare onoare sa fii acolo ieri cu frumusetea si caldura ta. Oamenii te iubesc pentru aceste doua calitati, fara sa-si puna prea mult intrebarea de ce si, asta conteaza. Inteligenta ta insa iti dubleaza si intregeste fiinta, si sunt atat de mandra ca te numeri printre prietenii mei de suflet.

Am imaginea tremurata, incarcata de emotia iubirii si a regretului ca nu a putut fi alaturi de mine, a lui Alice Nastase. Aproape lacrima, tinandu-si cei doi copii mai mari de manute, pentru ca, dintr-o regretabila eroare de organizare, manifestarea propriu zisa a lansarii cartii mele, s-a suprapus cu o alta, fapt ce ne-a obligat sa terminam mai repede cu o jumatete de ora. Ea ne asigurase de prezenta ei, la 17, 30, cand termina o alta lansare la revista Tango, pe care a creat-o. N-a fost sa fie! Te asigur, Alice, de toata iubirea mea si ca n-as putea niciodata (cine ar putea oare?) sa ma supar pentru asta. Ar fi absurd! Dimpotriva. Prezenta ta acolo la sfarsit, m-a emotionat pana la lacrimi, ca si pe tine, cu toate ca nu ma puteam concentra suficient pe momentul revederii noastre, asa cum merita. Dar asta a contat mai mult decat cuvintele pe care le pregatisei pentru discursul pe care urma sa-l spui despre mine si despre prima mea carte.Te iubesc si te admir pentru talentul gazetaresc si literar, pentru curajul de care dai dovada in viata ta cu totul.

Roxana Ionescu, cand te-am vazut cu echipa de la B1 tv, am inlemnit! Pentru ca, proasta cum sunt, n-am crezut cu toata fiinta ca vei ajunge, asa cum mi-ai promis. Aveam sa aflu ca esti o adevarata doamna, o profesionista si, mai ales o buna prietena! Te respect si te iubesc, dar stii ceva? Eu te iubeam oricum, insa ma indoiam recunosc, ca iubirea e reciproca. Se vede treaba ca mai am multe de aflat pe lumea asta ciudata, dar mai ales, multe despre oamenii din mediul televiziunilor. Sper sa te inspire cartea mea, sa afli din ea ceea ce inca nu stiai, ca sa fiu linistita ca ti-as putea multumi pentru gestul de ieri, mai mult decat o pot face aici.

Andrei Vulpescu, m-ai surprins placut inca de cand ti-am trimis sms-ul despre blogul meu. Inaintea tuturor jurnalistilor si inaintea aparitiei cartii, mi-ai solicitat interviul, iar eu te-am tinut cu neobrazare la urma, pentru ca simteam ca esti de-al meu si vei intelege. Iti multumesc pentru rabdarea cu care m-ai asteptat acolo, ca un prieten adevarat, ceea ce-mi vei deveni, daca esti si tu de acord.

O sa sune ca un pomelnic la o inmormantare, dar stiu ca aveti umor cu totii si, cum spunea Matei, eu imi permit sa risc, sa trec in alt registru, pentru ca pot. Este atat de multa iubire si recunostinta in mine, ca nu-mi mai pasa cum suna exprimarea mea in scris, incat trebuie s-o spun, ca sa ma descarc, sa ma limpezesc si ma eliberez de prea multa emotie, ca sa-i pot face loc alteia care va urma.

Scriu si in cartea mea, ca modalitatea prin care descarc emotia coplesitoare de toate felurile, este scrisul. Vorbitul nu ma ajuta, pentru ca ma pierd pe mine vorbind, uneori fara sa spun esentialul. Cand vorbesc, transmit prea multa emotie si totul se amesteca, lasand urme usor confuze si neterminate, care se cer apoi clarificate in scris, pentru a se fixa si integra in mine si in noi, asa cum se cuvine. E ca o terapie, autoanaliza, dar mai ales, e descarcarea de prea plin, ca sa nu ma inec in propria-mi fericire. Confirmarea iubirii de ieri, a fost prea mult, mai mult decat putea duce un singur om, oricat de mare inima ar avea. Iar eu am una mare, mare de tot.

Asa ca, voi continua. Am spus eu ca va iesi o a doua carte din asta si asa va fi!

Ioana, imi apari tot timpul in minte si am imaginea ta coplesita de emotie si de oboseala, nu doar fizica, pe care ai acumulat-o de cand ai decis bucuroasa sa-mi publici cartea. M-am dovedit un om dificil pentru tine, caci oamenii ca mine sunt, intr-adevar, greu de suportat. Prietenii mei apropiati stiu bine acest lucru. Eu sunt fiinta care reactioneaza sincer din cauza temperamentului meu vulcanic, pe care o viata de om m-am straduit sa-l domolesc, pana am obosit si eu. E ceva din mine care nu poate si nu trebuie sa fie schimbat. Cand ai sa te maturizezi cu totul – si spun asta cu toata iubirea de care sunt in stare – nu vei mai lua nimic personal din ceea ce spun. Eu inca imi apar fiinta fragila si sensibila structural si, am decis de cativa ani, sa exprim ferm unele lucruri care ma reprezinta in aceasta forma in care ma aflu. Riscand, desigur. Cei apropiati stiu ca sunt un om bun, au aflat in timp ca-mi cer iertare imediat si o fac cu toata convingerea. Mie chiar imi pare rau cand un om bun ca tine, nu e pregatit suficient ca sa ma poate intelege, fara sa se simta ranit… Imi pare atat de rau ca te-am mahnit fara sa vreau si, poate niciodata n-o sa gasesc destule cuvinte sa-ti multumesc pentru tot. Pentru efortul urias pe care l-ai facut, de a-mi scoate pe piata atat de repede si intr-o forma atat de profesionista cartea, care era scrisa de un om sensibil si, atat. Nu cunoastem o multime de detalii tehnice despre publicarea unei carti, incat, habar n-am avut cat de complicat va fi pentru tine, in primul rand, sa pui diacriticile in textul meu scris, care cursese din mine, fara sa ma gandesc in timp ce curgea, ca va trebui sa apara vreodata intr-o forma de carte tiparita. Apoi, toate celelalte activitati specifice de corectura, de pilda, la care nu te-am lasat sa umbli, de frica sa n-o stricam. Asa simteam eu. Omul care sunt si voi ramane mereu. Nu sunt scriitoare de literatura. Sunt doar un om care traieste intens. Iar ceea ce iese din trairea mea, este sau sunt eu, cu starile mele emotionale cu tot. Ai vazut si sper ca te-ai convins, ca exista un public special pentru asemenea carti si azi, pot sa te felicit din toata inima ca, tot emotional, ai decis s-o publici. Spun emotional, pentru ca imi amintesc telefonul pe care mi l-ai dat in noaptea aceea, cand, desi citise-i doar cateva pagini din manuscrisul meu fara diacritice, mi-ai spus ferm:”Da, imi place! Iti multumesc ca mi-ai trimis-o, ca ai avut incredere in mine! O voi publica!” Si am pornit la treaba imediat cu entuziasm amandoua, impreuna cu Rici care ne seconda prin talentul lui grafic si experienta lui “de tipografie” de pe vremuri. Cu Alexandru, care urma sa fie confirmat si recunoscut ca artist fotograf, care mai mult de 2 zile a facut fotofragii, poate sute, din care am ales-o pe cea mai buna… Si multe alte lucruri si intamplari, pentru tine, ca editor, cunoscute, pentru mine, nu. Cum, fara sa simtim nevoia unui contract semnat, mi-ai spus ca-mi oferi maximum de procent din vanzari, lucru la care nici nu ma gandisem in timp ce-o scriam, caci doar nu pentru asta se scria cartea mea….singura.

Cand a inceput sa prinda contur actiunea cu totul, am stiut ca urmeaza sa ma folosesc de cunostintele si relatiile mele din televiziuni sa o fac cunoscuta, caci fara promovarea ei, n-am fi putut-o darui celor care aveau nevoie de ea si… multe alte intamplari…

N-o sa-mi pot exprima recunostinta pentru omul care esti cu totul, Ioana, pentru ca eu nu sunt scriitoare de literatura si, cuvintele mele sunt putine, pentru toata incarcatura pe care o am in mine. Ea, cu totul, se numeste iubire. Iar ceea ce s-a intamplat ieri, sper sa te implineasca si pe tine, sa te intregeasca in fiinta ta fragila de om, la fel ca si pe mine.

In acest material care va fi publicat pe blog, ti-am dedicat cele mai multe randuri, pentru ca fara entuziasmul si efortul tau, evenimentul care ne-a bucurat pe toti ieri, n-ar fi putut avea loc, atat de curand, in felul special si emotionant in care s-a desfasurat, pana tarziu in noapte. Te-am sunat aproape de miezul noptii, ca sa ma asigur ca esti bine, ca e cineva langa tine acolo, la standul editurii Ibupublising, care avea cartea cu chipul meu pe ea, si care urma sa fie deschis pentru cumparatori si cititori intreaga noapte. Poate Catalin era langa tine, caci te iubeste enorm si-ti sta alturi de cate ori ti-e greu. Insa Iulia, draga de ea, se oferise sa te inlocuiasca, vazand cat de obosita erai, cand sedeati la aceeasi masa fara s-o vezi, de oboseala si epuizare… Nu-mi raspundea nimeni la un moment dat si i-am sunat pe toti, pe tatal tau, pe Dora (Raluca mea!), pe Iulia… N-am primit nici un raspuns, dar nu mai aveam putere sa ma ingrijorez…. Eram si eu la fundul sacului, la limita de jos a energiei, chiar daca ea era de bucurie si fericire… Inca astept un semn de la tine, acum cand scriu aceste randuri, care au menirea sa ma elibereze de emotia care ma copleseste inca. Cea de multumire, de recunostinta si iubire.

Tot un paragraf mai lung merita bunul si vechiul meu prieten Sorin(el). Cel mai vechi, cum ii place lui sa spuna. A facut o socoteala, el ca un barbat care face socoteali, in cifre. 39 de ani! Eu socotesc in valoarea si calitatea timpului care s-a scurs de cand ne cunoastem. E un timp incarcat cu intensitatea prieteniei stabile, care s-a legat in copilaria, adolescenta noastra, si nu se poate deteriora niciodata. Sorin mi-a fost alaturi ieri cu toata familia lui minunata venita de la Tg Mures, special pentru evenimentul meu. El stie ca as fi facut la fel, daca era cazul. Ii promisesem in cele cateva intalniri cu sens ale noastre, impreuna cu restul familiilor si prietenilor nostri din copilarie, ca am sa evoc chiar la lansarea cartii, titlul plin de umor care-l caracterizeaza doar pe el dintre noi toti, pe care-l daduse cartii mele inainte de publicare.  Cu ei, prietenii mei, fiindu-mi cei mai apropiati, vorbisem despre starile mele, care nascusera cartea. Iar Sorin a concluzionat ardeleneste: deci scri o carte despre „cum scapam ghe nacaz” cu subtitlul „La toti ni-i greu”.Acum cand incerc sa redau „titlurile lui Sorin”, sa recuperez sau sa corectez ceea ce n-am facut, sau n-am facut destul, realizez ca, scrise, aceste vorbe de duh spuse de Sorin(el) nu au acelasi impact, ca dialectul ardelenesc, nu poate fi redat cu caracterele specifice computerului si, astfel, efectul neaos si umorul lui Sorin se pierd, ceea ce mi se pare nedrept nu doar pentru el, dar mai ales pentru voi. De aceea, lui am sa-i cer iertare ca n-am rostit aceste vorbe de duh, atat de reusite cand sunt spuse si nu scrise! Te rog sa ma ierti, Sorin! Cred ca observai cata emotia plutea in jurul si in fiinta mea, cum ma straduiam sa fac fata, desi e starea care mi-e proprie si cadrul in care ma simt ca pestele in apa. Si, poate tocmai de aceea, pe tine te-am uitat acolo, fara sa te pierd nici o secunda din inima, de cand „pretinzi” ca ma cunosti; de cand erai tu in clasa a treia, iar eu intr-a saptea, in tabara de la Navodari. Atunci cand eu n-aveam ochi pentru copii, pentru ca tocmai in acea vara mi se furase primul sarut. La propriu. Chiar ma pacalise un pusti de-a opta, pe un culuar si mi l-a furat. A fost primul sarut, „cu limba” si m-am speriat de moarte, insa mi-amintesc ca mi-a placut. Tu spui insa, ca ai fost mult mai castigat, pentru ca, spre deosebire de baiatul care-mi furase un sarut pe culuar, tu ai dormit chiar cu mine in pat in acea tabara. Cum? Pai, mama ta, care era profesoara-insotitoare a noastra, te-a lasat sa alegi cu cine vrei sa dormi, intr-o noapte cand existau niste probleme locative in tabara, iar tu m-ai ales pe mine, si eu n-am putut, sau n-am vrut sa protestez…

Ai cea mai frumoasa familie, cu doi copii mununati, Roxi si Adi,  despre care mi-ar trebui un capitol de carte sa scriu, educati impreuna cu o sotie minunata, Manu a noastra, care ne primeste intodeauna la voi la Tg. Mures cu dragostea ei. In general, noi va devastam casa, iar ea ramane si curata dupa noi. Si tot in general, adica de cele mai multe ori, in timpul sederii noastre acolo, in casa voastra aranjata cu atat gust de o ardeleanca get-beget, asezi si strangi masa incontinuu, iar noi, femeile, nu ne mai saturam sa te privim invidioase pe Manu, care te are doar al ei ca sot si tata bun pentru copiii vostri. Pe Manuela o iubesc nu numai cum iubesc eu oamenii adevarati, dar mai mult pentru ca poate, a ajuns sa te cunoasca in punctele pe care eu n-am cum sa le stiu, si-ti sta alaturi cu atata iubire si devotament, asa cum meriti. Esti cel mai special barbat de pe aceasta planeta, iar eu si prietena mea cea mai buna Raluca, careia voi ii spuneti Dora, ti-am spus-o in felul nostru specific cand eram la voi la Tg. Mures in urma cu doar o saptamana; ca daca n-ai fi fost luat, te-am fi luat amandoua si am fi stiut sa te impartim, astfel incat sa nu ne certam. Caci ea mi-e atat de draga si eu ei la fel, incat noi nu ne-am putea certa nici macar de la un barbat atat de bun ca tine!

Glumele de calitate ale lui Sorin nu pot fi reproduse in scris, ele se rostesc in jargoul ardelenesc, asa ca le vom inregistra o data si le vom posta pe blog. Daca ne permite, caci el e un mare specialist doctor ORL, cu functii destul de mari si nu stiu daca are curajul meu, sa se expuna public in fata oamenilor, virtuali pacienti, asa cum risc eu.

Pentru ca, odata cu aparitia cartii mele de ieri, am riscat si risc in continuare – iar Matei Georgescu a surprins minunat ideea in discursul lui – ca multi dintre colegii de breasla sa ma renege, sa ma critice. Mi-am asumat acest fapt de mult, insa nu intr-o forma atat de vizibila si palpabila asa cum e marturisirea mea din carte, Mi-l asum acum cu credinta implinita deja, ca pot fi om cu bune si cu rele, iar acceptarea adevarului ca sunt in sfarsit intreaga, ma multumeste, ma implineste, ma face fericita. Ca sunt, in sfarsit, intreaga, fara sa ma straduiesc sa fiu perfecta pentru ceilalti.

Imi asum si ca acest fapt recunoscut astfel in carte, aduce cu sine consecintele de riguare in profesia de psiholog. Ca as putea risca mult mai multe lucruri, pe care acum nici nu mi le pot inchipui si care pot fi neplacute. Dar prefer vindecarea mea de nefericirea care se nastea din efortul de a fi intreaga, scindata multa vreme intre om si psiholog. A fi psiholog in Romania, cel putin pentru mine, presupune a avea pretentia ca le stii pe toate, ca esti puternic, ca nu suferi, ca nu ti se poate intampla nimic, ca esti scutit de toate suferintele vietii. Ca „tu, ca psiholog, ar trebui sa sti…”- expresie pe care o auzeam tot timpul. Psihologul, la noi, e investit cu puteri paranormale, insa nu in sensul metafizic, ci mai mult ca supraom.

Iar eu n-am putut sa le imbin fara suferinta, decat riscandu-mi profesia. Am ales sa fiu om, in detrimentul profesiei, poate. Profesia reprezinta o masca profesionala, insa la mine, vedeam cum masca omnistientei si a omnipotentei se lipea de chipul si fiinta mea pana la confuzie, astfel incat, am clacat. Iar cand m-am ridicat, m-am ridicat ca om intreg. Restul implicatiilor procesului de vindecare in domeniul profesional le astept cu intelepciunea omului intreg care sunt acum. Acea parte din mine care suferea, aceea de om sensibil, valoreaza prea mult si e o parte mult prea mare, ca sa poate fi riscata. Si-apoi nici nu vreau. Imi place sa fiu om, ma simt bine ca om, iar atata vreme cat oamenii ma iubesc astfel, e totul perfect. Transformata intr-o carte, devenirea si nasterea mea a doua, a treia sau a miia oara, imi place enorm si ma bucur de ea impreuna cu toti cei care inteleg. Restul nu conteaza acum.

Sa revenim la „pomelnic”:

Va multumesc tuturor celor care ati venit pana la urma, chiar mai tarziu. Dragelor mele, Delia si Andreea, care mi-au taiat rasuflarea, cand au aparut. Rasuflarea mea era deja la extaz si intr-un fel pe terminate, asa ca mai aveam putin si lesinam de bucurie. Stiti foarte bine cat va iubesc si asta nu se va putea schimba niciodata. Mi-ati confirmat, a nu stiu cata oara, ca schimbul de iubire functioneaza si ne putem hrani cu asta oricat, fara sa cerem altceva de la viata…

Malina, draga mea, iti multumesc ca ai aparut si iarta-ma, te rog, ca nu mai faceam fata ca sa-ti pot multumi printr-o imbratisare, asa cum meriti. Stiu ca noi ne mai vedem si pe asta ai si mizat, cand mi-ai spus ca pleci, asigurandu-ma ca ne putem lua revansa cu proxima ocazie.

Rodica, cea cu lacrimi in ochi, de la inceput si pana la sfarsit, habar nu am ce cuvinte de iubire as mai putea adauga pentru tine. Emotia ta si bucuria sa-mi fi alaturi la primul mare eveniment din viata mea. Tu, care ma cunosti inca de cand eram complet imatura si proaspata mamica, de pe vremea cand luam lectii de parinte iubitor de la tine. Ati crescut un fiu minunat, tu si cu tatal lui, un copil sensibil, dar vesel si vorbaret, astfel incat, atunci cand vorbesc ore intregi cu el, compensez tacerile pe care Filip al meu le impune intre noi, caci asa e el. Razvan al tau, care e si al meu, ma mangaie cu dicutiile pe care le purtam ca intre psihologi, iar azi cand a venit la Filip cu cartea mea in mana, am plans, asa cum plang si acum cand scriu… Iti multumesc pentru ca existi in viata mea, chiar daca ne vedem atat de rar.

Rodica si Alina, ati fost primele acolo ieri si primele care ati inteles sa va retrageti rabdatoare din multimea care ma storcea de iubire, stiind ca ceea ce ramane pentru voi e destul si veti putea primi de sarbatori cand vom veni in vizita la voi si la mama lui Rici. Va multumesc mult, ca ati fost langa mine ieri, ca sunteti sora si nepoata pentru Rici al meu si pentru mine prietene bune.

Doinita si baiatul tau, nu pot sa exprim regretul cu care-mi amintesc, cum v-ati tinut rabdatori dupa mine in aglomeratia aceea de admiratori, cu cele mai frumoase flori cumparate cu iubire pentru mine si cum, n-am reusit destul sa va multumesc. Multumesc acum din suflet!

Luana, draga mea, mi-ai confirmat ieri, iubirea si respectul reciproce pe care le simtim amandoua, cand te-am vazut acolo, impreuna cu fetita ta superba si frumoasa ca si tine. Surpriza a fost cu atat mai mare cu cat, imi spusesei ca pleci la munte. Nu pot decat sa-ti multumesc din suflet ca mi-ai fost alaturi si te voi imbratisa de-adevaratelea, cu iubirea pe care o meriti, in curand.

Ada, draga mea, singurul lucru care ma mangaie acum, este faptul ca am apucat sa vorbim dimineata la telefon si, in acea discutie mai lunga, am apucat sa-ti marturisesc emotia, sa reconfirm iubirea si prietenia noastra, inca de cand erai de doar 19-20, studenta tanara la psihologie, iar eu o femeie matura in buletin, dar tare imatura si fragila afectiv… Iarta-ma ca n-am putut sa va strang in brate destul, atata cat ati fi meritat, pe tine si pe prietenii tai veniti tocmai de la Campulung, special ca sa-mi fiti alaturi, intr-un asemenea moment.

Edy, materialul tau din revista „viatadeliceu.ro” va fi postat pe blogul meu, ca gest de recunostinta si confirmare a iubirii noastre reciproce. Dar mai ales, pentru onoarea pe care mi-ai facut-o scriindu-l, inca inaite sa citesti cartea mea. L-ai scris cu atata iubire, doar cunoscandu-ma pe mine asa cum sunt, si cum doar cativa oameni ma cunosc. Prietenilor tai, le multumesc la fel, celor pe care nu i-am cunoscut pana ieri si care au venit ieri special sa ma cunoasca.

Sabina mea draga, crezi ca mai e nevoie sa spun ceva despre noi?! Eu cred ca nu. Te iubesc nespus, iar ziua de ieri n-ar fi fost intreaga fara tine.

Roxana si Sorin, va multumesc pentru locurile la carciuma voastra din mall, care era arhiplin, iar fara ajutorul vostru nu-mi dau seama unde ne-am fi asezat. Daca n-ar fi fost Sorin, patronul Steckhaus, eu m-as fi prabusit mult mai devreme, caci nu gaseai un loc in tot mall-ul acela supraaglomerat, iar noi haladuiam pe-acolo disperati de mult, pentru ca eu nu mai aveam putere sa stau in picioare. Mi-ati facut o mare onoare sa-mi cumparati cartea si sa-mi cereti autograf pe ea, iar eu, marturisesc acum, aici, ca as fi putut oricand sa cer si eu unul de la voi, atat de mult va respect pentru ceea ce sunteti. Roxana stie deja la ce ma refer.

Liliana, Radu si Laura va multumesc mult ca mi-ati fost alaturi ieri, sunt recunoascatoare ca v-am cunoscut.

Iar cu tine, Liliana, imi doresc sa dezbatem momentul de ieri, candva, cand o sa vina timpul,  mult mai mult, ore in sir, asa cum faceam noi in vremurile noastre cele mai bune. Caci a fost un moment pe care, cu tine, cel putin, n-as vrea sa-l expediez oricum si in graba, asa ca mai astept.

Doroteea, cand ai aparut aseara tarziu, am stiut ca ai sa vi. Presimteam. Nu faceai decat sa confirmi iubirea pe care ne-o purtam reciproc. Erai aseara mesagerul cel mai potrivit pentru ceea ce mama ta imi spusese si-mi transmisese permanent: iubire. Si eu va iubesc mult pe amandoua, tocmai pentru ca mama si fiica, sunteti una, astfel incat nu trebuie sa impart iubirea pentru voi. E la pachet si stiti bine ca este acolo, la locul ei de mult, de mai bine de 20 de ani si asa va ramane mereu.

Anca, stiu ca n-a fost intamplator, pentru noi amandoua, sa fi fost ieri acolo, in acel moment important pentru mine. Tu vi doar o data, de ori pe an din Israel, de aceea spun raspicat si ferm, asa cum mi-ai spus tu aseara „te iubesc!”, exact cand aveam nevoie sa aud.

Tare mult imi doresc sa nu fi uitat pe cineva, iar daca s-a intamplat, promit sa revin.

Pe tine, draga mea prietena, Teodora, Raluca mea si, mai nou, Dora lui Misu al meu, (numai noi intelegem insiruirea asta bizara de nume, pronume si adjective posesive!) te-am lasat la urma tocmai pentru ca esti prima in inima mea, daca ar fi sa fac vreun clasament stupid. Dar asa cum ma cunosti tu, nu ma mai cunoaste nimeni pe fata pamantului, uneori nici chiar eu! Ieri, simteam in toata fiinta mea, ca puteam sa vorbesc doar cu tine despre felul in care ma straduisem sa fac fata si cum doar tu puteai sa intelegi ce spun. Ca descarcarea in voie a oboselii mele in cele cateva minute din parcare, m-a eliberat de indoiala ca am facut tot ce era omeneste posibil, ca sa pot fi cu toti cei care fusesera acolo in orele care se scurgeau si emotiile care nu se mai terminau. Despre Misu, ce sa mai spun? Stiu ca intelegea si el si mai stiu ca Misu e mandru de mine, ca unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei, care ma stie inca de cand eram doar o adolescenta neinteleasa si rebela la fel ca el, cu singura diferenta, ca el era mult mai destept. Apoi eu m-am schimbat. Pe el inca il mai asteptam, nu?

Insa, dintre toti prietenii mei din copilarie, am aflat intr-o discutie lunga la telefon, cu iubirea sincera de care e in stare, ca cel mai mandru de mine, e Marius. Pentru ca el mi-a spus ceea ce nu mi-ar putea spune nimeni altcineva, la fel: Ca sunt „singura care-l mostenesc”! Si sunt tare mandra de asta! Pentru ca doar tu si cu mine, draga mea prietena, am inteles exact ce-a vrut sa spuna!

Va multumesc voua si bunului Dumnezeu, ca mi-a dat prilejul sa traiesc momentul de ieri, fara sa ma prabusesc de-adevaratelea. Din iubire.

Gigi

Distribuie!
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Youtube
Contact us
Written on aprilie 17th, 2011 , .

O numesc aici prima carte, spre a o putea deosebi de celelalte incepute si neterminate. Titlul acesteia nu a fost stabilit. El se va alege singur dintre urmatoarele posibile:

“Cum m-am vindecat de nefericire”

“Daca eu am putut, atunci poate oricine!”

“Cum m-am intalnit cu mine intr-o zi”

“Reteta fericirii”

“Fericirea ca spalatul pe dinti”

Recunosc, primul titlu imi place cel mai mult. Insa (in fiecare) azi am devenit atat de inteleapta, incat pot accepta orice propunere.

Intre timp, Editura IBU Publishing  a trimis cartea la tipar, cu acest prim titlu “Cum m-am vindecat de nefericire”,acceptat de toata lumea. Iar lansarea ei va avea loc la Afi Cotroceni, in cadrul unui nou targ de carte, in ziua de sambata, 16 aprilie, ora 17. Va astept cu mare drag sa-mi fiti alaturi la cel mai important eveniment din viata mea!

 

Mentionez ca nu este vorba despre o carte cu pretentii de teorie a psihologiei in nici un fel. Ea ma reprezinta pe mine asa cum sunt, pastrand singurul fir autentic din trecutul meu (public): discursul in limbajul comun, din inima, pentru oameni si nu pentru psihologi. Teoria fericirii au facut-o altii inaintea mea. Si, asa cum multi dintre noi folosim tehnologia moderna fara sa stim cum functioneaza ea concret, mecanica ei, tot asa, incerc sa povestesc despre fericirea care exista deja in noi si avem nevoie doar s-o recunoastem pentru a o putea trai din plin.

 Prezentare:

Ceea ce cuprinde aceasta prima carte a mea, este ceea ce mi-ar fi placut sa stiu, ca cunosc, sa aflu, sa aud in urma cu 20 de ani, atunci cand am trait prima mea criza existentiala. Unii ar fi numit-o, am aflat ceva ceva mai tarziu, criza de la mijlocul vietii.

Pentru ca nu avea cine sa ma lumineze – atunci credeam ca cineva din afara, ca un parinte intelept, are aceasta datorie – am inceput sa studiez psihologia. Era primul semn ca treaba imi apartine, ca nimeni altcineva in locul meu nu o va face pentru ca eu sa primesc raspunsul de-a gata.

Cautarile mele de-atunci au fost nepotolite, nesfarsite, ba chiar pareau neobosite, pana intr-o zi cand,  fara sa recunosc ca obosisem – n-as fi recunoscut asta pentru nimic in lume! – am cedat. De fapt nu eu, cea care nu oboseam niciodata sa par fericita, ci ea, cealalta, cea chinuita de indoiala permanenta a transferului de iubire dinspre in afara in interior si din interior spre in afara mea, in lume.

Desi conceptul de “trezire” pare harsit si golit de sens –  atat de mult l-am folosit de-a valma in propria mea devenire ca fiinta sociala, in care am fost si fiica si sotie si mama si prietena, dar mai ales psiholog – el se revela aici, in aceasta carte ca fiind unicul adevar. Cel care conteaza.

M-am trezit obosita sa fac ceva pentru a fi, constatand mirata ca nu era nevoie decat sa recunosc ca sunt. Cand acea parte din mine care se lupta cu sinele meu autentic si castiga batalia de fiecare data in lume, s-a declarat invinsa astfel incat, cea care sunt de fapt si eram fara sa vreau sa stiu ca sunt, a putut vorbi. Insa inainte de a putea vorbi, a plans, apoi, s-a rugat in felul ei primindu-si iertarea si abia apoi a putut trai impacata si fericita ca este.

De aceea cartea aceasta  s-a revelat din mine, cea care sunt acum, ca o marturisire sincera, dezarmanta, dar eliberatoare, pentru a ma putea accepta cu totul in aceasta forma. Fericita.

Am simtit nevoia sa daruiesc aceasta experienta celor care ma cunosc, sau nu. Celor  care, inca se mai cauta pe ei insisi si poate au ratacit drumul, asa cum am ratacit eu timp de mai multi ani. Cine le mai cunoastre numarul?

Gigi Ghinea

( Gigi Ghinea nu este psiholog, este un om, chiar daca e femeie. Tin la acest nume, Gigi, pentru ca el este cel care voia sa apara si nu-l lasam, jenandu-ma cu un trecut pe care nu-l alesesm, dar pe care, in sfarsit, l-am acceptat. De acum inainte voi fi Gigi, cea care am fost tot timpul de fapt.)

Distribuie!
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Youtube
Contact us
Written on aprilie 3rd, 2011 , .

© 2012 Gigi Ginea | Toate drepturile rezervate

Gigi GHINEA

Blog