Mos NicolaeSe spune ca Nicolae era un barbat ca oricare altul, harnic, priceput si chibzuit. Muncind o viata intreaga el a acumulat o avere materiala consistenta.
Doar ca pe la sfarsitul vietii a inteles ce avea el de inteles: toata averea aceea nu-i mai era de trebuinta lui. El devenise intelept.
Asa se face ca a decis intr-o zi sa imparta toata acea avere celor care aveau nevoie de ea, si anume copiilor. A impartit tot ce agonisise tuturor copiilor pe care i-a intalnit. Copiii toti au primit cu bucurie si recunostinta darurile de la Mosul Nicolae – de-acum era un mos frumos si senin cu o barba alba de matase. Mai putin unul dintre ei, care s-a copmportat nepotrivit, a fost obraznic, poate chiar arogant. Desi aroganta, pe atunci, nu era atat de raspandita ca atitudine sau model de comportament, ca azi.
Ca o reactie spontana fata de purtarea necuviincioasa copilul a incasat pe loc o palma de la mosul cel darnic, Nicolae, cel care impartea daruri copiilor. Nu se stie insa daca pleznitura peste obraz a primit-o copilul obraznic (arogant) cu palma sau cu o nuielusa.

De atunci incoace, la fiecare sfarsit de an, Mosul Nicolae vine cu daruri in vietile noastre, iar in functie de atitudinea fiecaruia fata de toate darurile pe care le-a primit pe tot parcursul anului de la intamplarile existentei sale pe aici, primeste ceva. O palma, o nuielusa, un dar minunat sau dulciuri pur si simplu…. depinde de ceea ce intelege fiecare. Pentru ca, un lucru e sigur: fiecare primeste ceea ce merita, in functie de atitudinea lui fata de intamplarea vietii, asa cum o descifreaza fiecare la sfarsitul fiecarui an… cand vine Mosu.

Iar Mosu’ asta nu lipseste niciodata la sfarsitul anului, vine an de an sa-ti daruiasca ceea ce ai tu de primit, pentru a intelege semnificatiile intamplarilor tale dintr-un an pamantean, cu toate intalnirilor tale dintr-o existenta pe-aici, sau din mai multe….
Te poate surprinde cu darurile sale de mai multe ori pana intelegi ce ai tu de inteles. Unora le ia un timp mai scurt, altora unul mai lung, pentru a intelege cat de cat ceva. Depinde cum masori timpul. In ani sau in numarul de vieti pe pamant.
Unii dintre noi se pot naste o data si inca o data pana vor sfarsi misiunea pe care o au de indeplinit…

Cel mai consistent dar pe care l-am primit de la Mosu’ a fost unul pe care l-am cerut intr-o zi ca oricare alta: un copil. Iar odata cu copilul pe care mi l-a daruit mi-a redat si copilul interior ca sa ma pot intelege cu cel pe care mi-l daruise El.
De atunci si pana in prezent, dulciuri sau nuieluse, toate intamplarile sunt daruri de la Mosu’, pentru ca toate vin cu semnificatiile potrivite pentru intregirea noastra ca unul. Un singur sine, un singur suflet, o singura constiinta, o singura inima care primeste daruind.

Leave A Comment, Written on decembrie 6th, 2014 , Parerea mea despre ...

Leave A Comment, Written on noiembrie 25th, 2014 , Parerea mea despre ...
Scrisoare de iubire de la o inima la inima
Stii cine ti-a scris intotdeauna  scrisorile acestea care sunt semnate cu numele Gigi? Un sufet, o inima, un spirit….
Desi uneori era in ele si o particica de ego, cel care credea ca aflase cate ceva despre toate acestea si le putea impartasi cu ceilalti.  Am facut-o destul de onest totusi in cartile mele, dar cel mai sincer am facut-o cu cei apropiati, lasandu-ma sa fiu cum sunt, cateodata stupid de cazuta la pamant, cateodata furioasa la culme pe soarta, pe destinul nostru, pe trupul lovit, ranit. Un trup care nu se poate ridica intotdeauna la inaltimea spiritului, a constiintei divine a acelui plan de dincolo de toate aceste ganduri. Planul de dincolo de gandurile noastre despre neincredere se numeste intuitie, bucurie deplina, iubire nesfarsita… si pace.
Dupa mine, insa, acesta din urma este planul adevarului realitatii noastre. Desi suna stupid sa-l numesti realitate aici pe pamant, astazi cred ca aceasta este adevarata realitate a sinelui… Venim de niciunde si plecam de unde am venit. Se poate indoi cineva de acest adevar? Eu una nu. 
Si totusi, atunci cand trupul material se simte la pamant si una cu pamantul mintea veche – egoul – obisnuita sa se teama de iubirea fara frica preia controlul…
Obisnuinta de a gandi in limitele egoului este insa un alt plan, la fel de real, palpabil, cel al trupului. Asa se face ca simti in trup cu tot cu minte cum te-apuca ciuda, regretul, egoismul (ego) ca nu poti trai si viata aceasta, aici pe pamant, in iubire deplina si pace cu toti oamenii. Impreuna in bunatate si iubire, asa cum imi simt inima si sufletul, intr-o constiinta a divinitatii din fiinta noastra ca UNUL… 
Cateodata ti-e ciuda ca trupul material care se trece e prea bolnav de ranile unui trecut mult prea indepartat. Te afli intr-un trup care desi  simti ca nu-ti apartine,  totusi e al tau…. El  gandeste cu un gand strain, pe care-l crezi ca fiind al tau si trupul acesta simte si gandeste ca nu mai are timp … o deznadejde pe care o cunosti te cuprinde.  De unde sa mai aiba timp sa mai apuce sa vindece rani atat de adanci, ca aceasta, care apare odata cu frica aceasta prezenta in mine, dar care vine dintr-o alta dimensiune si ea, dintr-un alt timp, prea indepartat ca sa-l mai poti pricepe … Iar frica aceasta e parca setata acolo in fiecare fibra din acest corp pe care-l simti, desi nu-ti apartine… E frica si vinovatia stramosilor tai cunoscuti si necunoscuti de secole, pe care-ti vine sa-i iei la palme ca au fost atat de prosti, de ignoranti.  Ca au trait ca slugi si sclavi…ai fricilor lor,  dar pe care acum ti le-au incredintat tie ca sa le infrunti, sa le simti, sa le vindeci…
Iti amintesti brusc un adevar, dar care nu vrei sa fie al tau in acest moment. Esti prea obosita pentru un astfel de adevar…  Si anume acela ca aceasta frica pe care o simti in corp o simti pentru ca tu poti, tu ai aflat deja ca poti s-o infrunti…Ti-a fost data tie, pentru ca tu esti acum cea care trebuie sa o simti pentru a o intelege.
Corpul si mintea (ego) iti spun ca esti obosita si nu mai vrei, nu mai poti sa rezolvi sau sa vindeci alte si alte frici…
In felul acesta gandesti, astfel crezi cand esti obosita: crezi ca nu mai vrei, ca nu mai poti. Pentru tine a fost si este de-ajuns atat cat a fost si vrei sa se incheie povestea …Refuzi sa mai continui…asta crezi. Devi una cu credinta aceasta si astfel te faci una cu pamatul. 
Ceva insa se intampla tot timpul chiar si in viata aceasta, ceva care vine din alt plan… cel al realitatii fiintei care respira, pentru ca esti in viata chiar aici si chiar acum. Fricile din corp pot fi vindecate dintotdeauna cu ajutorul celorlalti, cerandu-le ajutorul… Atunci si mereu acum se intampla ceva care vine din alt plan, insa nu din cel in care egoul/trup se teme…
Te suna cineva si, fara sa vrei, fara sa gandesti, incepi sa plangi. Te-a prins nepregatita sa mai lupti cu fricile care te-au slabit si te lasi moale in mana lui Dumnezeu. Plangi in fata celui care este acum aici, care se intampla sa fie atunci si acum mereu langa tine…El este o parte a ta, a sinelui tau, al nostru, o parte dintr-o constiinta intreaga, o particica de Dumnezeu… Asa cum niciodata nu este intamplator nimic din ceea ce este aici si mereu acum. Acela a venit ca sa fie impreuna cu tine atunci cand tu esti doar o parte din tine, cea care plange si crede ca nu mai poate sa mearga mai departe.  Acela vine de nicaieri ca sa te completeze. Sa te intregesti.
Cand el apare de nicaieri tu incepi sa vorbesti, sa descarci furia nascuta dintr-o frica necunoscuta, care ascunde adanc o vinovatie. Te lasi in voia acelei intamplari, iti dai voie sa te infurii, spui ceea ce nu crezi de fapt, dar spui….spui cuvinte care vin din trecut, dintr-unul indepartat… amintesti de rani si de mostenirea ta, de oboseala trupului tau, de neputinta ta si a lor, a stramosilor tai cunoscuti si necunoscuti care ti-au amprentat fiinta cu toata istoria umanitatii. Atat de obosita te simti.
Abia mai tarziu, dupa ce te-ai eliberat de toate cuvintele acelea, dupa ce te-ai mai linistit,  incepi sa observi cu luciditate, cu o alta minte, una noua, eliberata de furia oarba a fricilor, iti observi cuvintele. Cuvintele pe care le rosteai repetitiv cand plangeai, cuvintele ce se rostogoleau afara din trupul obosit… vorbeai cu aproapele cand plangeai despre neputinta, iar neputinta, spuneai tu, jelindu-te pe tine si pe noi toti, era starea in care traiau stramosii aceia pe care i-ai blamat, pe care erai furioasa pentru ca ti-au imprimat in corpul acesta obosit fricile lor, astfel incat ele ti-au acoperit trupul de rani.  Rani pe care tu te-ai straduit o viata sa le vindeci… dar care iarasi, intr-un moment al vietii cand tocmai credeai ca ai terminat de vindecat toate ranile, asa incat a ramas doar de trait ce-o mai fi sa fie, ca ai vindecat ce-ti apartinea tie din intrega rana a sufletului nostru …tocmai atunci afli ca mai este una pe care n-o vazusesi pana in  momentul acesta al vietii tale…
Dar cand, din fericire, inca o data, ca de fiecare data,  ai putut sa plangi din nou.  Si ai plans … ai plans din nou toata durerea lumii, durerea lor si a ta la un loc… Ai putut sa plangi.
Frica de neputinta imprimata in trupurile noastre este cea care re-apare din cand in cand intr-o existenta finita, trecatoare. Mai exact, apare atunci cand obosesti din cauza unui efort permanent de a face fata vietii pe pamant,  pentru ca tot incerci s-o maschezi de dragul celorlalti.  Reusesti s-o tii departe de constiinta pana in momentul in care, obosita, cedezi. Pana intr-o zi, in ziua in care ea, frica,  se cere dezvaluita in toata splendoarei ei…Ieri, cand plangeai si vorbeai intr-una despre neputinta ta, despre refuzul de a mai continua, rosteai cuvinte unul dupa altul, iar unele cuvinte se repetau … erau toate despre neincredere… Credinta te parasise.
Eu am repetat in ziua aceea cateva cuvinte – am aflat a doua zi pe lumina si in lumina constiintei – cuvinte despre sclavie. Despre banii care ne-au facut sclavii propriilor noastre vieti materiale…spuneam in mod repetat ca nu i-am iubit niciodata, desi lucida fiind acum si aici, recunosc ca m-am folosit de ei de cand ma stiu, n-am avut alta cale pentru a ajunge in acest prezent in care imi duc zilele…. cele pe care le mai am de trait…
Insa, privind in ansamblu lumea si modul in care functionam cu totii hipnotizati de obiectele materiale pot vedea cu ochii spiritului cum lacomia de bani a intunecat mintile oamenilor. Iar fricile care au alimentat  ignoranta stramosilor mei, ai tai si ai tuturor celor care traim in prezent, ca si neputinta noastra, a parintilor, a bunicilor, a generatiilor trecute, prezente si viitoare ne ajunge din urma si ne tranteste la pamant, in acelasi plan material, facandu-ne una cu pamantul.
Azi ne vedem aruncati in planul materialist/consumerist al secolului 21 de care nu putem fugi…
Unde sa fugi? In moarte, desigur… dar pana atunci mai ai de infruntat, iata, frica aceasta care tocmai ti s-a revelat tie ieri cand ai cazut furioasa pe tine, pe viata aceasta, pe destinul acesta, pe neputinta ta de a pleca intr-un loc in care nu e nevoie de bani ca sa fii fericit. Tu nu-ti doresti altceva decat sa traiesti in bucurie si iubire impreuna cu toti oamenii de pe pamant…. Adica in pace. Toate invataturile despre rai sau paradis se limiteaza la a-ti aminti ca raiul e in ceruri… Ok, dar pana acolo, stii cum e, ti se spune cinic ca te mananca toti sfintii….
Si inca o data, iar si iar, a cata oara, zici: ok, am inteles. Mai fac un pas si inca unul pana acolo in ceruri … iar  pasul concret inseamna sa respiri adanc, sa lasi sa fie frica aceea si sa nu judeci…sa mergi tu inainte cu bucurie si sa-ti amintesti ca de fiecare data cand ai mai  cazut a fost suficient sa vorbesti despre frica, sa plangi, sa te plangi pe tine, sa-ti plangi fiinta obosita, dar apoi s-o mangai si sa-i oferi sprijin, caldura, lumina… Intotdeauna un altul, celalalt, este acolo ca sa te completeze, sa te sustina, pentru ca fiinta ta sa se intregeasca si sa mearga mai departe pe drumul acesta clar al luminii constiintei, pe calea compasinii, a iubirii intregi de sinele nostru.
Concret, intotdeauna lumina e afara cand se face ziua, asa cum este si in inima ta, caci iata, o poti vedea. Iubire este si afara, la cei dragi cu care alegi, uneori intamplator, sa vorbesti.
Alegi sa vorbesti marturisindu-ti furia, teama, vinovatia., slabiciunea… creand punti de iubire intre tine si ei, comunicand cu sinceritate despre toate cate sunt aici, pe pamant…
Eu sunt, tu esti, noi suntem toate aceste lucruri pe care le vezi in tine cand marturisesti, caci esti facut din carne si oase si sange, dar si din toate gandurile despre tine si despre toate cate sunt in lumea aceasta… Toate care ne sunt date noua de invatat si de inteles aici, in aceasta existenta limitata de timpul acesta, pana la cel al etenitatii noastre…
La mine ajutorul a venit intotdeauna de la recunoasterea acestei slabiciuni in fata celor pe care-i iubesc, dar mai ales cand am lasat sa cada granitele egoului acesta pacatos… Egoul egal cu prostia celor care m-au educat, asa incat multi ani am acceptat si eu ca si tine, sa nu ma arat lumii slaba, neputincioasa. .. Am crezut multi ani,  in mod fals, ca pentru lumea aceasta din care ne castigam traiul de fiecare zi – si pana la un punct pare a fi planul real, concret al zilelor noastre, caci traim intr-o lume a materialismului mercantil/consumerist – slabiciunea fiintei reprezinta o defectiune. Lumea aceasta a diferentelor, a concurentei si a competitiei nemiloase te rejecteaza, te judeca, te critica… Dar oare ce fac eu chiar acum? Ii judec pe ei…judecand o lume din care fac parte, ca parte materiala. Observi?
Asa se face ca in ziua aceea, ca in multe alte dati, mi s-a oferit din nou o sansa sa merg mai departe.  A cata oara? Sa aflu ca impreuna cu voi si langa voi ca unul, ca o singura fiinta, in iubirea voastra neconditionata am avut bucuria sa ma las in voia starilor mele pe care nu prea voiam sa le observ… cele ale neputintei…. Voi mi-ati oferit un spatiu al increderii de sine pentru a-mi privi fricile in fata, sa le primesc in mine inca o data ca sa aflu ce mai este de vindecat in trupul acesta care trece pe-aici….
Ce vreau sa spun insa este faptul concret, iata, ca neputinta nu este o defectiune, ci este doar o stare, ca multe altele, care te poate cuprinde in zilele numarate de pe pamant.
Daca o lasi sa te domine este o alegere, ca toate celelalte alegeri pe care le faci zi de zi… Daca o infrunti si o lasi sa fie pentru a afla de unde vine, pentru ca apoi sa-i dai voie  sa plece este, la fel, o alegere. Noi alegem cum sa fim, dar in functie de cum gandim despre toate acestea devenim ceea ce gandim…. Noi suntem gandurile noastre.
Ajung in punctul zero mereu si mereu…dar mi se da mereu ocazia sa-mi amintesc toate acestea cuprinse intr-un adevar simplu: vin de nicaieri si merg fix acolo de unde am venit… Am o singura alegere de facut: sa ma bucur sau sa fiu trista? Pai, si una si alta pana la urma, pana la final. Important este sa fiu atenta, sa raman constienta tot timpul de gandurile mele, sa le infrunt cu curaj, sa vad cu luciditate cauza slabiciunii mele pentru a produce si in corp vindecarea, sa vindec si ranile trupului tot cu iubirea din inima.
Ele pot fi vindecate intotdeauna … dar niciodata cu furie. Furia, ca si frica sunt otrava sufletului. Vindecarea se face doar cu blandete…cu iubirea nesfarsita din inima.
Insa acest gen de exercitiu devine permanent intr-o existenta,  este procesul continuu al iertarii… al iertarii de sine, de mine, de noi toti ca UNUL… Iertarea bietilor mei stramosi care mi-au dat mie in grija o inima mare, dar care si ea oboseste uneori de-atata truda. Mi s-a oferit insa la nastere o inima capabila sa cuprinda in ea toate acestea intr-o singura respiratie. Astfel continuu zi de zi sa invat…
Invat in fiecare zi altceva despre mine, despre tot ceea ce este… uneori ma grabesc sa aflu si atunci constat ca sunt obosita si ma infurii pe mine, neputincioasa …
Si iata cum am ajuns de unde plecasem din nou, si din nou… cumva de la zero in fiecare clipa de tacere….
Ei bine, frica apare dintr-o vinovatie bine ascunsa privirii constiente a fiintei … ascunsa sufletului care se straduieste aici pe pamant sa-si invete lectiile… frica traieste in corpul material, cel care mai si oboseste de-atata truda pe pamant.
Draga mea prietena, voiam sa-ti mai spun ca  mi se pare uneori ca prea multe lectii mi-au fost date de invatat. Iar atunci  cand cad lata la pamant realizez ca a mai ramas o lectie si inca una de invatat si tot asa, in fiecare zi cate una….Sigur, ca odata cazuta in dizgratie ma prabusesc.  Diz-gratia este, desigur,  opusul gratiei divine…
Gratia divina este iubirea de sinele nostru, prezenta Lui  in  inima noastra. Este iubirea fara cauza si fara conditii… e fericirea de a fi.
Dar despre acest adevar simplu ramane de invatat si maine. Eu il invat in fiecare zi. In fiecare zi cate o lectie de iubire predata cu blandete de inima mea. Cea care mi-a fost data in grija atunci cand am ales sa vin pe pamant…. Simplu.
Ai grija de inima ta!
Spiritul tau este si va fi aici tot timpul, draga mea prietena, ca sa ma ajute sa marturisesc si ca sa-mi aminteasca sa iert in fiecare zi cate ceva …. Gigi
Leave A Comment, Written on noiembrie 1st, 2014 , Parerea mea despre ...

406029_121519368019089_932311408_nDragii mei prieteni,

Ma adresez tuturor semenilor mei, insa, asa cum am afirmat in ultimii doi-trei ani, de cand m-am retras in mine insami pentru a ma intelege ca spirit liber cu o misiune pe pamant, ma bizui pe tanara generatie, pe copiii nostri si pe toti cei care vor veni dupa noi, pentru ca ei sa nu mai permita sa se intample ceea s-a putut intampla cu generatiile trecute.
Noi, generatiile trecute, am fost cele care, orbite de frica de Dumnezeu si alte frici imaginare, ne-am lasat manipulate de o minoritate formata din asa-zisi conducatori, lideri politici si religiosi, care de-a lungul a cateva secole, au decis in locul nostru soarta intregii planete, a omenirii in ansamblul ei, asa cum arata ea acum. Dezbinata si distrusa de lacomia materialista, consumerista.
Astazi avem cu totii tabloul acestei lumi, lumea noastra, cea a mileniului trei, cand, in mod paradoxal, informatia corecta poate fi accesata din foarte multe surse. Informatia despre originea creatiei noastre, a vietii, ne sta la indemana azi, astfel incat sa ne decidem soarta pe cont propriu, in mod demn, folosindu-ne de libertatea de constiinta, cea care ne-a fost noua, rasei umane, distributita din intregul sine creator. Suntem lumina, suntem spirite libere in univers, nascute din iubire si de aceea libere de a ne crea pe noi insine in fericire.

Libertatea de a fi fericit inseamna, in primul rand, curajul de a trai in demnitate, de a fi om intreg, ca fiinta umana constienta de sine. Omul fiind fiinta superioara, dotata prin creatie cu o functie inalta, care se afla dincolo si deasupra tuturor simturilor, care se numeste constiinta.
Libertatea de a fi inseamna demnitatea de a nu permite nimanui sa decida in locul tau ce inseamna fericirea ta si cum vrei sa traiesti in pace cu sine si cu tot ceea ce inseamna viata pe pamant, impreuna cu toti ceilalti oameni de pe planeta. Inseamna sa fii in armonie cu sine prin comuniune cu toti ceilalti, conectat direct la sursa de energie vitala prin iubire, care este o sursa comuna de viata.
Asadar, tot ceea ce exista ca hrana materiala si energetica pe planeta pe care ne-am nascut si traim cu totii apartine tuturor.

Fericit, asadar, nu inseamna sa consumi in mod irational tot ceea ce ti se spune sa consumi si tot ceea ce ti se ofera ca hrana din afara constiintei tale ca fiinta umana, care ar trebui sa fie responsabila de ceea ce si cat consuma. Caci consumand la nesfarsit, te imbolnavesti si astfel te desprinzi de sursa ta de energie vitala, care este sursa noastra comuna, a tuturor. Consumand orice, oricat si oricum, la intamplare, ajungi sa te auto-devorezi pe sine energetic si material, iar ceea ce distrugi inseamna viata, iar tu o distrugi, incepand cu viata ta. Tu esti sinele tau dar si al nostru, al tuturor, caci sinele reprezinta insasi sursa comuna a vietii.

Consumand la nesfarsit resuresele planetei care te hraneste, ai devenit deja propriul sclav al sinelui personal, iar astfel, distrugandu-te pe tine inconstient distrugi tot ceea ce te-a creat si te-a hranit. Facand acest lucru automat, de sute de ani, ai devenit propriul sclav din ignoranta. Ignoranta inseamna o lipsa constiintei.
Constiinta insa, asa cum am amintit mai sus, nu lipseste nici unei fiinte umane, ea i-a fost daruita prin creatie rasei umane, pentru a-i folosi omului dincolo de cele cinci simturi, pentru a-i servi la auto-determinarea sa ca fiinta spirituala, demna de a-si decide soarta prin felul in care-si percepe propria fericire.

Azi, aici si acum am decis, iata, prin curajul de a ma auto-crea ca spirit liber in fiecare clipa constienta de toate acestea, sa va scriu acesta scrisoare pentru a va indemna la trezirea constiintei de a fi responsabili de soarta noastra ca popor.
De a spune cu fermitate, odata pentru totdeauna, ajunge! Asa nu se mai poate!
Dar si de a actiona concret la urmatoarele alegeri (democratice) mergand la vot. Dreptul de a ne exprima parerea, o data la cativa ani, in legatura cu cei care ne guverneaza vietile, fiind singurul drept constitutional castigat in baza organizarii sociale pe care am numit-o democratie. Prin defintie democratia ar trebui sa insemne un mod de a ne guverna viata impreuna prin vointa majoritatii. Dara oare aceasta este vointa majoritatii? Astazi cand vedem cu totii cum a functionat democratia?
Legile democratiei au permis, iata, ca o majoritate sa devina sclava unei minoritati profitoare, care in prezent detine in proprietate privata doua treimi din bogatiile tarii noastre, dar si ale planetei, in timp ce restul oamenilor, majoritatea, traieste in saracie si umilinta.
Aceasta minoritate, stapanii lumii – printre care se afla si guvernantii nostri romani, politici, economici si religiosi, care ne-au furat pe toti timp de 25 de ani – a reusit in ciuda legilor democratiei, ba chiar folosindu-se de ele prin votul majoritatii, a reusit sa ne fure hrana tuturor distrugand totul prin lacomia lor nerusinata.
Se pare ca legile democratiei au permis furtul si ditrugerea a ceea ce ne aparine tuturor: a bogatiilor si resurselor naturale ale planetei, in care le includem pe ale noastre, ale Romaniei. Acest lucru s-a putut intampla pentru ca le-am permis noi, oferindu-le voturile noastre de incredere. Urmeaza insa sa le oferim un vot al neincrederii in curand!
Astfel am ajuns azi sa privim cu totii nauciti cum o minoritate careia i-am cedat puterea (noastra) de a ne decide soarta ca popor, o minoritate politica, economica si religioasa, care-si dau mana public, la televizor, sfadandu-ne inteligenta si bunul simt, a profitat de ignoranta majoritatii.

Azi, aici si acum va scriu din iubire de voi toti si va invit sa-mi urmati exemplul macar acum.
Sa le oferim un vot al neincrederii majoritatii!
Sa mergem cu totii la urne, sa nu se mai spuna despre noi ca suntem “un popor de mamaliga”. Insa sa anulam voturile noastre in semn de protest. Acesta va ramane in istoria ca un protest al libertatii de constiinta, pentru ca va inseamna o trezire a constiintei colective, aceea de a fi demni, ca popor.
Alegerile din 2 noiembrie trebuie sa devina un semn al romanilor ca s-au trezit din somnul fricilor de a fi liberi sa-si decida soarta, o dorinta colectiva de a fi impreuna in demnitate si onoare. Sa avem demnitatea de a le arata ca nu suntem sclavi la nesfarsit si ca putem sa ne decidem soarta in mod liber, democratic, creand o noua lume, mai buna, cu oameni mai buni.

In completarea acestei scrisori de iubire ma angajez sa va recomand in fiecare saptamana (macar) cate o carte care va poate inspira in cunoasterea de sine, pentru a va elibera de toate fricile acumulate pana in prezent, frici care ne-au tinut captivi in propriile inchisori ale mintii, dar care au permis sa se intample toate acestea.
Personal, ma angajez sa indrum si sa initiez generatiile tinere, cele care m-au inspirat de-a lungul carieie mele de psiholog si autor de carti inspirationale, nascute din iubire de sinele intreg, ca sursa de viata. Voi scrie in continuare carti despre procesul continuu de vindecare a mintilor de otrava care ne-a fost picurata in sufletul colectiv timp de secole, prin manipularea credintelor despre puterea noastra de a fi fericiti.
De aceea, doar prin descatusarea spititului, putem produce eliberarea din sclavia ignorantei si a intunericului mintii.

Tacerea m-a ajutat sa accesez sinele nostru comun, ca sursa a creatiei noastre, si astfel sa-mi extind constiinta proprie la una mai inalta, aceea a constiintei colective, sa ajung la constiinta noastra, a tuturor celor care suntem azi asemenea. Suntem spirite libere, demne sa ne auto-cream pe noi insine ca o singura fiinta creativa si creatoare de fericire printr-o constiinta inalta, caci nimeni, niciodata nu ar mai trebui sa fie sclavul nimanui.

Iata primele doua carti pe care vreau sa le cititi pana pe 2 noiembrie 2014.
1. “Confesiunile unui asasin economic”, autor John Perkins, aparuta la ed. Litera.
2. “Ce vrea Dumnezeu”,(Un raspuns fundamental la cea mai mare intrebare a omenirii), autor Neale Donald Walsch, aparuta la editura For You. Ambele pot fi procurate de pe orice site de vanzari de carte.
Marturisesc ca nu m-am gandit nici o secunda sa fac promovare vreunei edituri sau vreunui site de vanzari de carte, asa cum se procedeaza azi in scop exclusiv de profit material. Sunt prima care denunta orice incercare de manipulare in scopuri de castiguri materiale, in detrimentul celui spiritual.
Cartea insa va ramane o sursa de hrana spirituala, chiar daca aceasta expresie s-a bagatelizat in intelesul sau profund.
In prezent nu am nici un fel de venit material cert, castig de cativa ani spiritual enorm, si anume, de cand m-am eliberat din inchisoarea mintii mele si am decis sa scriu prima carte, “Cum m-am vindecat de nefericire”, careia i-au urmat celelalte doua din iubire de oameni. In prezent o scriu pe urmatoarea, care contine pe larg ideile de mai sus.

Insa, un alt mesaj pe care l-am primit, accesandu-mi constiinta spirituala, a fost acela de a a re-incepe sa lucrez, sa fac ceea ce am invatat sa fac pana acum. Sa re-devin activa social, pentru binele nostru comun. Iar ceea ce am aflat din sursa noastra comuna de viata, din inteligenta pura pe care o respir in fiecare dimineata in linistea constiitei de sinele nostru comun, este faptul ca trebuie sa lucrez cu tinerii acestei generatii, pentru ca nici un copil de pe aceasta planata sa nu mai sufere umilinta sclaviei nascuta din ignoranta si frica.

Frica de Dumnezeu a fost un alt gen de sclavie a majoritatii populatiilor lumii, iar biserica organizata si institutionalizata a coalizat dintotdeauna cu politicile guvernamentale si financiare pentru a mentine sclavia majoritatii prin manipularea fricii de un Dumnezeu razbunator, care controleaza si impune reguli prin constrangere si limitare a libertatii de alegere. Astazi “normalitatea” impusa de normele sociale si dogmele religioase ingradesc libertatea fiintei de a-si decide prin propia vointa si constiinta de sine soarta, fericirea de a fi spirit liber si creator de viata.

Ma semnez azi aici din nou ca spirit liber si iubitor, demn de a-mi decide propia soarta prin votul negativ din data de 2 noimbrie 2014. Gigi Ghinea

Leave A Comment, Written on octombrie 21st, 2014 , Parerea mea despre ...

Despre mine si blogul meu

 

 

Pentru a comanda cartile de mai jos dati un simplu CLIC pe oricare din ele

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citeste si celelalte articole de pe blog !

 

2 Comments, Written on martie 11th, 2014 , Parerea mea despre ...

Cu totii suntem unul!

 

Nu poti sa ai un copil – sa fii parinte – si sa dispretuiesti lumea reala, pentru ca in lumea aceasta l-ai adus.

Insa ai nevoie sa clarifici, pentru el, adevarul umanitatii, sa gasesti in tine demnitatea credintei umane, pe care sa i-o transmiti prin exemplul personal, de demnitate si constiinta a iubirii de oameni.

Ochiul este fereastra sufletului, iar privirea este mintea pura, cu care omul este dotat prin creatie.

Privirea prin ochiul sufletului contureaza identitatea fiecaruia. Reprezinta felul in care privim lumea, viata si existenta personala raportata la lumea reala.

Dar care este adevarul realitatii?

Realitatea personala ramane singurul tau adevar despre lume.

Sufletele noastre sunt sortite sa locuiasca intr-un trup. O soarta jalnica! Pentru ca trupul este sortit degradarii firesti, iar sufletul asista neputincios procesul. Insa, o privire fidela iubirii si acceptarii acestui fenomen natural nu se va opune si nu-si va mutila trupul, pentru a-l face nemuritor.

Omul care nu-si iubeste trupul isi urateste privirea, iar sufletul lui amuteste, se impietreste si se ascunde tacut in spatele unui trup chinuit, strivit de stralucirea artificiala, de minciuna.

Cum sa crezi ca un trup chinuit de boala, mutilat de bisturiul frumusetii si tineretii inselatoare, schimonosit de ura si lacomie, mai poate fi expresia fidela a sufletului? Ca omul din fata ta este o fiinta libera, independenta, stapana pe sine?

Suntem, oare, cu totii, sclavii unor minciuni, ai unor inselatorii planetare, pe care mintea noastra, candva pura, ascunsa, in prezent, in spatele unor frici, le accepta? Care sunt fricile noastre? Cum am putea ajunge la cele adanc scrijelite in fiinta noastra pura, pentru a le constientiza, mai intai. Pentru a le descifra sensul. Pentru ca, mai apoi, sa reusim sa acceptam ca ele exista in lume, ca ele bantuie, intr-adevar, lumea intreaga. Si, deci si pe tine, cel care poti gandi la toate acestea.

Oare nu as putea sa-mi purific mintea de toate credintele false, oare n-as putea s-o ajut sa se lepede de toate minciunile care i-au fost transmise? Cum pot face acest lucru?

Topind, una cate una, fricile, toate fricile care mi-au imbolnavit trupul?

In lume bantuie fricile oamenilor, neincrederea lor unii in ceilalti. Oamenii si-au pierdut iubirea, catand-o unul la celalalt, plini de suspiciune. Lumea cu totul s-a imbolnavit de frici, de vina si suspiciune. In lumea reala exista mai multa ura decat iubire, dezechilibrand balanta adevarului nostru, al tuturor.

Nu putem vorbi despre iubire acolo unde exista frica, vinovatie, furie, acolo unde suspiciunea isi face simtita prezenta. In schimb, orice fiinta umana constienta stie ca ura poate fi topita in iubire. In iubirea divina universala putem topi intreaga ura planetara.

Ca individ unic, eu sunt in lume, dar nu sunt lumea. Nu sunt intreaga lume. Sunt doar o lume mai mica, mai ingusta, dar sunt o celula a unui organism viu, urias – omenirea intreaga – in prezent, insa, macinat de boala. Bolnav de saracie, nedreptate, ignoranta, cruzime, ura si moarte prin violenta.

Daca nu ma simt liber, daca sunt furios, infricosat in propria mea existenta, inseamna, ca si mintea mea fost contaminata, otravita de frici si astfel, pot intelege ca doar mintea s-a imbolnavit, intoxicata cu minciuni, insa, o data cu ea, s-a imbolnavit si trupul.

Asadar, mintea mea e bolnava, in prezent, de fricile pe care lumea mi le-a transmis si mie, la fel cum le-a transmis si celorlalti. Dar pe care eu (si toti ceilalti), le-am preluat crezand ca sunt ale mele, apoi le-am lasat sa-mi controleze viata. Asa incat, azi ma confund, de-a dreptul, cu ele, identificandu-ma cu fricile lumii intregi.

Curatandu-mi mintea de fricile care mi-au imbolnavit trupul as putea, asadar, sa ma vindec de toata suferinta mea existentiala. Dar si de frica si vina care mi-au fost mie distribuite din intreg, din intregul organism uman. Iar vindecarea mea, ca individ unic, devine o sarcina care ma onoreaza, imi reda demnitatea de om, ca spirit liber. Re-dobandind libertatea celui care gandeste in termenii puritatii, a creatiei noastre ca intreg, prin accesarea inteligentei divine, ca sursa a iubirii de oameni, eu pot incepe procesul de purificare a mintii mele, pentru vindecarea mea si a  noastra, a tuturor.

Dar cine sunt eu? Si, cine sunt ceilalti oameni? Pentru ca, inteleg, iata, intr-un final, ca impreuna suntem lumea cu totul, cu totii suntem organismul intreg al umanitatii? Cum am ajuns aici, in acest prezent, in care lumea dezbinata, bantuita de frici si multa vinovatie, este bolnava de ura? De o furie dezlantuita, care naste razboaiele dintre noi?

Prietenii sunt oglinda trecutului nostru, dar si alianta impotriva dusmanilor reali.

Impotriva dusmanilor invizibili, abstracti, anonimi – reprezentati de legile absurde ale societatii – nu esti aparat de nici un prieten. Cu totii suntem victimele acestor dusmani.

Prima etapa a constiintei de sine – cine sunt eu? – nu aduce dupa sine o cunoastere adecvata de sine. Este etapa celor mai grave erori, cand cunoasterea este dobandita in functie de modul in care te oglindesti in ceilalti oameni si care, cu totii, se insala. Pentru ca toti ceilalti sunt in aceeasi eroare. Oglinzile noastre sunt deformate si strambe. Nimeni nu se comporta firesc, natural. Toti oamenii folosesc masti sociale. Mastile cu care intra in contact cu ceilalti oameni.

De aceea, cunoasterea aceea reprezinta doar ceea ce crezi ca ceilalti se asteapta de la tine sa fii. Astfel, fiecare ajunge sa fie altcineva sau altceva decat isi poate marturisi siesi ca trebuie sau merita sa fie.

Pentru a fi acceptati de ceilalti ne modelam dupa asteptarile lor.

Prima criza de identitate, prima criza existentiala, este momentul in care constientizezi ca nu te placi, in pofida eforturilor tale de a fi pe placul lor, dar si acela in care iti simti  furia ca ai fost mintit, ca te-ai lasat pacalit, inselat, de aparentele pe care chiar tu le-ai insusit. Ca esti doar un strat gros de masti, de milioane de masti, astfel incat, nici macar nu ai idee cum arata adevarul tau. Te mai poti lasa inselat, inca, de alte mii de ori, pentru ca nu poti accepta fata de tine ca ai fost idiot si, din nou, poti face alte si alte eforturi de a te adapta la cerintele lor, ale celorlalti, pentru ca ei, nu-i asa, reprezinta lumea si inca-ti mai doresti sa te adaptezi lumii in care te-ai nascut. Din nou crezi ca ai putut fi pacalit doar pentru ca nu ai stiut destul despre oamenii care te-au facut sa suferi si incepi sa-i urasti, pentru ca nu i-ai cunoscut, pentru ca nu s-au lasat cunoscuti. Pentru ca au fost mai puternici in sustinerea unor minciuni, iar tu, fiind cel slab, cel neputincios, ai putut fi pacalit. Inca mai crezi ca ai putut fi pacalit pentru ca nu ai fost suficient de puternic pentru a-i demasca.

Crezand, iata, toate acestea despre tine si despre ei, folosesti aceleasi instrumente de gandire si de lupta, pe care le folosesc toti oamenii, iar acestea sunt arme mortale, pentru ca ura fata de ei creste inconstient in tine si ura te face vulnerabil. Atat de slab incat, in fiecare zi, doar furia nascuta din ura care te locuieste va comunica in afara fiintei tale. Acum esti ca ei si lupti sa dovedesti ca poti sa te aperi, pentru ca ai dobandit mecanismele cu care  te afli in lupta, alaturi de ei, impotriva lor, impotriva adevarului firesc, natural, al iubirii de oameni.

Lupta pentru viata, in propriile vieti incarcate de spaime, ne-a transformat in combatanti pe campul de lupta cu semenii nostri. O lupta in care oamenii se tem de ceilalti oameni, in care toata lumea suspecteaza pe toata lumea, considerandu-ne, fiecare, indreptatiti sa fim intr-o lupta, pentru ca, fiecare, ne consideram in permanenta mintiti, inselati…

Acesta este cercul vicios al luptei cu viata, pentru viata, in care ne invartim cu totii ametiti, dar din care ne este cumplit de frica sa iesim.

Omul simplu, omul obisnuit, este bantuit de frici marunte, meschine, care sunt legate doar de supravietuirea sa.

Fricile marete locuiesc in ceilalti oameni, in oamenii evoluati, constienti de importanta lor.

Calea de mijloc, insa, presupune constientizarea tuturor fricilor, marunte si marete, iar topirea lor este posibila doar in iubirea lui Dumnezeu care ne locuieste pe toti la fel, singura care aduce eliberarea. Eliberarea de toate fricile inseamna libertatea autentica de a fi.

Inseamna acceptarea finitudinii, a sfarsitului, a vremelniciei. Moartea devine si ea o etapa, un moment firesc, la fel ca nasterea. Interiorizata, moartea te arunca in viata care incepe sa conteze. Sa devina cu adevarat pretioasa. Constiinta mortii reda libertatea si pofta de viata.

La toate acestea am putut medita doar pastrand tacerea cateva ore pe zi, timp de mai bine de un an. Am tacut, am respirat, am reflectat la toate cate au fost si sunt pe lume, intr-o liniste creata constient. M-am retras, de buna voie, din lume o vreme, ramanand, insa, pe loc. In mine insami. Mi-am creat o liniste perfecta cu un scop, al meu, constient, acela de a dobandi o noua cunoastere, pornind intr-o calatorie spre interiorul fiintei mele.

Pentru a ma auzi cu adevarat, a fost nevoie sa tac. Pentru a-mi putea asculta vocea interioara, pentru a intra in comuniune cu intelepciunea lui Dumnezeu, cu iubirea Lui nesfarsita, a fost nevoie sa pun capat zgomotului infernal din afara.

Zgomotul si imaginile care-l insotesc, sunt cele care alcatuiesc lumea noastra actuala, sunt cele care ne diminueaza capacitatile de reflexie si gandire creativa, care ne suprima imaginatia si ne impiedica sa vedem adevarul nostru, al tuturor.

Oamenii trancanesc incontinuu ca sa le treaca timpul, pentru ca, daca s-ar opri din trancanit, s-ar confrunta cu propriul intuneric. Cand taci timpul incremeneste. Insa, doar astfel ii dai voie sa iasa din intunericul apasator al fiintei, care trancaneste ca sa treaca timpul. Trancanind, timpul trece singur, nu e nevoie sa-l interoghezi.

Oamenii ocupati fug permanent de tacerea lor, pentru ca nu au ce sa-si spuna lor si asta-i face sa se simta singuri. Singuri cu ei insisi, in tacere, se simt descoperiti, vulnerabili. De aceea, pornesc din nou la drum, in afara lor, sa se intalneasca cu zgomotul lumii.

Zgomotul lumii imbacsit si sufocat de imagini, vorbaria, flecareala, toate pentru trecerea timpului. Pentru trecerea timpului de unul singur. Timpul e singur, cu adevarat, pentru ca oamenii il ignora.

Am tacut ca sa aflu ceea ce, in prezenta celorlalti, nu se poate afla. Oamenii se ascund in spatele vorbelor care nu exprima nimic altceva decat goliciunea disperarii lor de a se intalni cu esenta fiintei, cu bunatatea si iubirea din sufletul lor.

Singurul om in preajma caruia am putut si pot tacea linistita, fericita si impacata – in afara de mine insami – a fost si este fiul meu. Cred ca el m-a invatat sa tac. El a fost primul om intelept cu care m-am intalnit in aceasta viata. Cel care mi-a spus – si l-am putut auzi din iubire, fireste – ca vorbesc mai mult decat este nevoie. Dar si singurul om, in carne si oase, care mi-a amintit de mine insami, de fiecare data cand ma rataceam si uitam de iubirea din sufletul meu. De iubirea neconditionata, pe care doar o mama o poate simti, fara sa faca nici un fel de efort de vointa. Pentru ca ea este.

Intelepciunea tacerii lui m-a educat sa ascult, sa-l pot asculta, mai intai, pe el, cand tacea. Mi-a dat curajul de a tacea, ca sa ma pot asculta si pe mine, intr-un timp al meu, care, se pare, a fost cel din ultimii patru ani. In urma cu patru ani m-am trezit si, de atunci, re-nasc, in fiecare zi, alta.

Etapa tacerii a curs firesc in mine, dar mi-a permis sa strabat un alt fel de drum, sa sondez in inconstientul nostru colectiv, unde m-am confruntat cu rana noastra comuna. Cu rana umanitatii.

Constiinta mea s-a largit, de la stadiul de constiinta de sine, la cea de constiinta extinsa, a noastra, a tuturor, a celor care alcatuim lumea cu totul. Am patruns in constiinta lumii, care arata ca un organism uman, planetar, universal, dar care, in prezent, este fracturat, iar fractura i-a provocat o rana imensa. Rana umanitatii sangereaza.

La fiecare abuz social, cu fiecare nedreptate sociala, cu fiecare minciuna care alimenteaza fanatismul religios sau de orice natura, rana noastra comuna sangereaza. Cu fiecare act de violenta produs impotriva semenilor nostri, cu fiecare act de inechitate si nedreptate sociala care ni se livreaza drept act de justitie, ca vointa a unei majoritati fanatizata de ura si intoleranta, rana noastra comuna, rana umanitatii sangereaza.

Doar cel care tace se poate auzi, doar in tacerea iubirii omul poate intra in comuniune cu inteligenta divina care-l locuieste. Aceasta fiind singura cale a re-cunoasterii noastre ca parti componente la un intreg. Intregul constiintei noastre umane. Iubirea acesta ne ajuta pe toti, la fel, sa vindecam rana comuna, sa topim fricile care ne-au separat, dezbinandu-ne.

Putem sa ne conectam, ca parti ale aceluiasi organism, procedand, mai intai la auto-vindecare, ca celule unice, individuale, pentru ca apoi, prin faptele noastre, gesturile noastre de iubire, creatiile noastre, impreuna, sa vindecam organismul intreg, fiinta umanitatii, ca unul.

Cu totii suntem unul!

Iubirea universala trebuie sa fie singura noastra credinta, iar scopul nostru comun ar trebui sa fie auto-vindecarea proprie pentru binele comun. Pentru copiii nostri, pentru copiii copiilor nostri, pentru toti copiii lumii.

-Aceasta este introducerea la cartea “Respira iubeste si taci“, care va aparea in decurs de o luna.-

Leave A Comment, Written on ianuarie 27th, 2014 , Parerea mea despre ...

Omul, particula lui Dumnezeu

Omul este creatia lui Dumnezeu.

El a creat tot ceea ce este.

Eu, omul care gandesc – atat cat am apucat pana azi sa evoluez in propria mea existenta  – ma refer, cand adaug a doua propozitie, la tot ceea ce inseamna ecosistem ca mediu de viata. La natura cu tot ce-mi ofera ea ca sa evoluez, dar si la mediul personal care m-a format ca individ unic.

Pana aici sper ca nici un om de pe planeta aceasta nu va avea argumente solide sa contrazica cele afirmate, cu atat mai putin prima propozitie.

Acum vom face un pas in spate ca sa incercam o privire de ansamblu a acestei creatii cu totul, ca intreg. Cum aratam ca omenire, cum arata lumea in prezent. Cum ne reprezentam fiecare – o reprezentare comuna ar fi mai dificil de realizat – creatia lui Dumnezeu, care ne include pe toti. Fiecare suntem particula, particica, firicel de nisip… cum ne place/cum putem sa ne reprezentam/imaginam ca parte a intregului.

In felul acesta putem vedea lumea cu totul, omenirea din prezentul mileniului trei. Ca sa numim acest timp prezent am convenit cu totii sa-l numim secolul XXI sau mileniul III. Ne bizuim asadar pe o conventie sociala universala, comuna tuturor oamenilor de pe planeta aceasta care gandesc. Imaginea e graitoare, iar atributele le gasiti singuri, fiecare pentru sine.

Eu vad astazi lumea astfel: vad dezastru, boala, razboaie, victime, convulsii sociale, proteste stradale, dezbinare. Intr-un cuvant : URA manifestata de oameni. Ura produce efectele dezbinarii, a rupturii care produce durere . Iar URA OTRAVESTE, ucide.

Descrierea succinta care va urma constituie doar un reper generalist, ca instrument de intelegere rapida pentru orice om obisnuit, menit sa explice ideea urmatoare. Si anume :

Antidotul bolii produsa de ura – (e prea simplu ?!) – este iubirea.

Ceea ce e simplu uneori devine cel mai complicat pentru om in prezent. Omul in general, este obisnuit sa-si complice viata, si astfel cand e prea simplu lui i se pare prea usor ! Prea simplu si prea usor ca sa fie adevarat !

Obisnuit fiind sa gandeasca complicat, folosindu-si doar o parte a mintii, cealalta parte a ei, se atrofiaza.

Sa numim cele doua parti, ca fiind cele doua emisfere ale creierului pe care toti le cunoasteti, ceva mai plastic dimensiuni umane. Convenim sa le numim dimensiune rationala si dimensiune afectiva. Repet, pare simplu insa este foarte edificator.

Sprasolicitand o functie, celelalte functii ale mintii nefolosite intra intr-un fel de repaus, amortire, anesteziere pana la disparitia lor cu totul.

Suprasolicitarea ratiunii umane, a produs decompensarea celeilalte dimensiuni umane, afectiunea. Aceasta din urma insa, foarte complexa, cu atat mai mult cu cat n-a prea fost explorata ca dimensiune de baza, egala ca importanta cu cealalta in functionarea omului intreg, astazi pare un domeniu necunoscut. De aceea fiind complexa ca alcatuire ea are nevoie mai intai sa fie explorata, descifrata, descoperita si apoi exersata pentru a produce echilibrul, unificarea cu ratiunea supraevaluata azi, pentru reintregirea omului ca fiinta superioara, spirituala.

Dimensiunea neexplorata, afectivitatea, contine pe langa multitudinea de emotii cunoscute, pozitive si negative intr-un flux permanent fascinant al vietii pe care omul le simte si le traieste implicat emotional, alte doua functii de baza dar despre care se vorbestem azi cel mai putin (sau chiar deloc), imaginatia si intuitia.

Ele se constituie aici, in aceasta simpla expunere, ca avand o foarte mare insemnatate pentru intelegerea celui mai solid sentiment al omului ca fiinta –sentimentul care nu a murit si nu moare niciodata  – IUBIREA.

Intelesul nou pe care doresc sa-l relev pentru iubirie este cel de iubire divina.

Iubirea lui Dumnezeu exista, El este creatorul a tot ceea ce este. Ca iubirea exista si este peste tot este un fapt incontestabil, pentru ca fara ea noi nu ne-am afla azi , 2013, aici.

Iubirea a facut posibila viata cu totul si comunnicarea dintre oameni la toate nivelurile, insa fenomenul care s-a petrecut pe nebagare de seama, a fost deformarea intelesului iubirii, asa incat azi iubirea autentica, iubirea dumnezeiasca universala a fost inlocuita de iubira posesiva, de iubirea ca obiect al iubirii, iar apoi in obiectul dorit pentru a fi iubit.

Iubirea exista si curge prin noi – iata o afirmatie !

Iubirea este viata insasi, iar noi respiram iubire – o alta afirmatie.

Va spuneam ca cele doua functii  ale dimensiunii afective care nu au prea fost puse la treaba in sprijinul iubirii care creaza viata sunt :

Imaginatia si intuitia.

1. Mai intai, imagineaza-ti ca traiesti iubirea plenar, ca o simti in toata fiinta, iti umple inima si sufletul. Poti sa creezi in imaginatie orice cadru care te inspira. Este pura imaginatie, dar ramai acolo E suficient deocamdata. Respira linistit, nu te grabi, respira. Imagineaza-ti iubirea… Ramai acolo.

2. Acum, cu ajutorul intuitiei divine accepta ca iubirea exista, ca viata care curge in tine este iubirea lui Dumnezeu, iar cand respiri inspiri iubire. Inseamna sa crezi, iubirea reprezinta o credinta. Respira accepta iubirea.

Iubirea este inspiratia pe care intuitia ta o accepta, o simte ca fiind iubirea din inima ta !

Iubirea este intuitia lui Dumnezeu, iar daca l-ai gandit doar o singura data pe El, inseamna ca iubirea este, ca o poti intui, o poti accepta, o poti imagina…

Presupunem ca macar la nivel imaginativ, intuitiv ai ajuns sa crezi ca iubirea este.

Exersand zi de zi, repetand aceste afirmatii simple vei ajunge sa crezi cu adevarat in ele, iar apoi chiar sa simti ca respiri iubirea divina, creatoare.

V-am oferit foarte succint 2 instrumente de lucru – imaginatia si intuitia –  acum vedeti cum (sau daca) doriti sa le folositi.

Important este sa credeti ca iubirea este.

Pentru ca iubirea este o credinta planetara, universala si numai omul o poate simti, intui, imagina.

Iar daca ea este nesfarsita, iar tu cand respiri respiri iubire, inseamna ca ea este si in tine, in inima ta.

Daca este in inima ta care reprezinta motorul vietii tale, inseamna ca nu mai trebuie s-o cauti in altceva, in alta parte, in afara ta, sau in alte obiecte ale iubirii, ci poti s-o simti si s-o daruiesti.

Iubirea se ofera, nu se cere. Ea nu se termina niciodata.

As vrea sa subliniez cu litere de aur ca iubirea despre care puteti afla, invata si simti acum ca iubire divina, contine ingredientele necesare ca sa vindecam o boala comuna care produce dezastrele umane pe planeta noastra. Aceste ingresiente sunt : uniune, comuniune, umanitate, umanism, bunatate, compasiune. Adaugati si voi aici … spatiul ramane liber pentru iubirea de oameni.

Sa iubim omul. Sa-l iubesc pentru ca e om, e semenul meu.

Atat pentru astazi. Pe curand ! Cu iubire, un spirit iubitor !

 

Leave A Comment, Written on octombrie 25th, 2013 , Parerea mea despre ...

Ieri, o mamica (cum le place lor sa-si spuna) nefericita, implicata deasupra de masura intr-o ” mareata cauza sociala actuala”  – casapirea cainilor comunitari – striga plina de diperarea oricarui parinte care, nu-i asa, isi traieste dureros grija parinteasca (transmitea in schimb doar ura si furie)  de a-si protejeza copiii intr-o lume plina de violenta. Aceasta nefericita (nu-i dau numele ca sa-i protejez copiii) reprezentanta unei fundatii/organizatii “pentru copii” (CE  anume pentru ei!?) sustinea, cu inversunarea caracteristica acestei tipologii de parinte modern/monden, ca eutanasierea cainilor este singura solutie. Singura cale care-o mai poate salva, pe ea si pe toti copiii Bucurestiului acesta, din ghearele iminetului pericol in care am fost aruncati cu totii de catre aceste animale agresive!  Pentru aceasta categorie de parinti violenti repet, ca violenta si cruzimea lor se transmite copiilor si nu grija! Cruzimea reprezinta un imens cucui in cap si o pata uriasa de otrava in suflet. (Dar pentru ca nu doresc sa-mi infantilizez cititorii cu astfel de precizari evidente,  subliniez ca ultima fraza a fost doar pentru parintii orbiti de furie)

Nefericita sustinea ca bietele fiinte fara stapan – deci fara aparare! –  reprezinta, pentru ea si cei ca ea, dusmanul nemilos care trebuie starpit, iar uciderea dusmanului este singura forma in care ea, nefericita, crede cu toata fiinta ei responsabila (totusi). Ea vrea, considera, spune raspicat si militeaza pana moarte!( la propriu, iata), ca aceasta este singura solutie care va aduce linistea si pacea copiilor ei, si ai celor ca ea, si de aceea, cere imperios/zgomotos, sa-i fie rezolvata problema!

Problema acestor creaturi nefericite insa este cu totul alta. Mamicilor noastre moderne,  primii “educatori”care pun bazele unei alte structuri umane  supergrijulii si foarte implicate social - din lipsa unei alte ocupatii care sa le implineasca ca fiinte intregi -  implicate obsesiv in educatia fara gresala a bietelor lor progenituri, le scapa exact esenta problemei: si anume aceea, ca, in fapt, copiii lor vor copia automat “modelul parental”, fara sa-si doreasca, desigur. Copiii vor purta amprenta educatorilor lor, in acest caz, cea a intransigentei, a cruzimii, vor deveni lipsisi total de compasiune. Vor fi schiloditi sufleteste prin amprenta disperarii zgomotoase, a nefericirii prin supercorectitudinea manifestata ca decompenasare a frustrarilor, “corectitudinea pe dos”  implementata de o societate moderna bolnava.  A unei societati, cea actuala, cu desavarsire plina de cruzime, lipsita de profunzimea emotiei si a caldurii firesti a sufletului, o societate infirma, incapabila sa faca diferenta dintre viata si moarte.

Sufletul militantilor zgomotosi si implicati in uciderea celui mai credincios animal omului din toata istoria omenirii, sufletul acestor creaturi, care-si spun cu mandrie civica parinti, este atat de mutilat de boala umorilor primitive, rudimentare, se balacesc in mocirla tuturor furiilor adunate in bietelor lor existente derizorii. Mocirla disperarii si a furiilor lor nedigerate le-a ingropat astfel sufletul, iar odata cu el si-au ingropat singurul sentiment solid, durabil care ne-ar mai putea vindeca vreodata ca umanitate: Iubirea.

Iubirea este continuta in particula lui Dumnezeu din fiinta umana (deci si a voastra, daca mai simtiti din cand in cand ca sunteti fiinte supeprioare), insa din pacate, exact aceasta particula va lipsi cu desavarsire din educatia “corecta” de care faceti atata caz/parada (tocmai pentru ca ea nu exista) si va fi inlocuita de ignoranta voastra (din prezent), de ura voastra viscerala pentru viata. Iubirea, este ingredientul de baza care trebuie sa dea gustul final al afectiunii, al compasiunii si caldurii care formeaza omul, ca om intreg.

Gustul fetid  care ramane din educatia si implicarea superglijulie a parintilor moderni ai prezentului, hiper-responsabili, zgomotosi, turbati de furie va produce replici de creaturi in loc oameni, copiile parintilor lor de azi. Ai parintilor atat de violent, de agresiv responsabili care le imprima copiilor lor cruzimea in sange, intransigenta proletar/militanta a luptatorului pentru viata cu pretul crimelor, a luptei cu fiintele fara aparare. Veti face din ei combatanti ai  mortii.

Urmeaza sa ma adresez mai jos , nefericitelor creaturi care doresc sa fie “parinti responsabili”, nereusind, in fapt, decat sa fie cruzi:

Gandirea ingusta de “moarte pentru moarte” este rudimentara pentru ceea ce credeti ca reprezentatisi anume, societatea responsabila a vremurilor. Treziti-va mai intai din bezna  mintilor voastre, iesiti din inchisoarea  acestei gandiri care v-a incatusat compasiunea si mila (umane) tinandu-va iubirea in lanturi. Doar treziti din somnul meschin al grijii voatre pentru copii veti putea creste copii ai pacii si ai iubirii de oameni. Incepand sa aveti mila de animale, singurele care ne mai pot iubi, fara sa ceara nimic la schimb.

Daca nu simtiti caldura umana pentru bietele animale alungate cu pietre, haituite, infometate, iar in prezent otravite de criminali, care se considera cetateni responsabili in “civismul contorsionat al Romaniei via Bucuresti”, daca nu obsevati chinunurile la care sunt supuse cand sunt hacuite de laturile hingherilor, daca nu puteti vedea privirea care cere indurare din ochii lor blanzi, atunci cum veti putea oare sa oferiti propriilor vostri copii educatie? O minima educatie.

Mamici si tatici, plini de manie asemena lui Lucian Mandruta, nefericitul tatic, gata sa ucida din proprie frica de maidanezii care-l ataca atunci cand el, ecologist fiind, merge pe bicicleta, va amintesc ca cereti moartea cainilor pentru ca aveti mintea exact cat a lor – probabil zero. Si nicidecum din grija pentru copiii vostri, grija aceea nesfarsita pe care aveti nerusinarea sa ne-o varati tuturor in ochi. Ne plesniti cu grija voastra violenta pentru copii, ne plesniti puternic peste fete, de ne-au plesnit noua obrajii de rusinea ca suntem contemporani cu voi!

Am insa o propunere: porniti chiar acum - plecati de azi, nu mai perdeti timpul – si treceti la treaba! Puneti-va vorbele si ura in fapta, demarati chiar voi actiunea  “cruciada cainilor” – o miza marunta ca bietele voastre fiinte – inarmati-va cu ciomege, bate, fiare, rangi, topoare, tot ce va cade in mana – otrava e prea blanda ca sa-i mai otraviti si poate prea scumpa in saracia (spirituala) in care va zbateti cu toii - si casapiti-i voi cu lovituri puternice in moalele capului, ca sa ne scapati si pe noi “eroic” de singurul rau care ne mai bantuia vietile ca sa fim cu adevarat fericiti. Curatarea Bucurestiului de caini prin lovituri puternice in cap e ceea ce va caracterizeaza. Voi puteti! Puteti fi ucigasii lor, se vede cu ochiul liber, nu trebuie sa va rusinati!  

Radu Banciu, iti reamintesc eu, om fara cetatenie azi – pentru ca ma rusinez sa fiu concetateana cu cei ca tine – ca alocatia pentru caini, despre care tot vorbesti (ca un dement) seara de seara pe un ecran (al tau, desigur), incitand la violenta primitiva (doar un primitiv mai poate ura asa cum urasti dumneata) se gaseste doar in scriptele/hartiile celor care au furat acesti bani. Ea apare acolo negru pe alb, fiind declarata doar pe hartie, o suma de aproximativ  245 de lei (noi). Ca jurnalist credeam ca poti si singur sa te prinzi! Dar suma exista doar acolo in actele care acopera furtul. Iar furturile din banii nostri, precum si toate excrocheriile smecherilor care ne conduc (ce gluma buna, nu?) ar trebui sa fie  – ca singur obiect al meseriei voastre – descoperite si denuntate de voi, asa zisii jurnalisti cinstiti si corecti. Cei care ne dati lectii de civism si buna purtare! Voi trebuie sa decalciti misterul banilor alocati de 24 de ani pentru aceasta problema, in baza profesiei voastre de jurnalisti. O  profesie insa, pe care cei mai multi dintre voi ati schimonosit-o tot de dragul banilor. Cerand moartea cainilor, – iar prin televizor incitarea la crima functioneaza perfect – dovediti cu totii ca iubiti mai mult banii decat viata si astfel nu reprezentati nimic altceva decat cei care ne-au furat banii timp de 24 de ani.

Sminteala cu “alocatia pentru caini, mai mare decat cea pentru copii” – care, desigur, pentru mintea oricarui om sanatos la cap, nu ar trebui sa suporte o astfel de comparatie (daca ar fi adevarata) a fost preluata, inghitita nedigerata si scuipata spre noi toti de jurnalele de stiri pe toate televizoarele si de biata mamica nefericita care urla ieri prin comisiile constituite, ca de obicei pentru a ne fi luata fata, cele care “rezolva problemele cetatenilor”. Stiti dvs, Comisiile, care, toate, raman la stadiul de comisii intrunite din respect pentru cetatean, din iubirea si grija nesfarsite de care ne bucuram cu totii, noi cetatenii, care suntem plini de incredere in competenta lor.

Atata implicare civica publica ostentiva spre amortirea constiintelor noastre! Spre disparitia lenta dar sigura a sufletului, a simplei, dar durabilei noastre iubiri. A iubirii firesti pentru viata!

“Firesc” inseamna natura buna, pentru cei care au pierdut intelesul si esenta bunatatii, specifica omului . A celor carora le-a disparut cu totul mila, compasiunea, caldura. Calitatile specific umane.

1 Comment, Written on octombrie 24th, 2013 , Parerea mea despre ...

Azi, 26 septembrie 2013, declar public ca ma lepad de statutul de cetatean, acel cuvant fara valoare umana, inscris in actul meu de identitate, o eticheta care m-ar putea face partasa la abuzurile si crima comise de institutiile care ne reprezinta ca cetateni ai unei tari.

Refuz sa ma consider cetatean al unui stat care, sub umbrela sistemului democratic - cel care pretinde ca se conduce prin votul liber al poporului sau – a permis, ca prin deciziile inumane (cele indreptate impotriva omului si nu pentru bunastarea si demnitatea lui) ale institutiilor sale, a permis sa se intample abuzuri, coruptie, minciuna, nedreptate sociala. Actul insitutional, legal constitutional, care a fost parafat intr-o secunda printr-o semnatura din pix de catre presedintele tarii – ales si el de popor – dar care nu a mai putut  fi indurat de mine ca om, s-a produs ieri, 25 septembrie 2013. A fost ultimul suportaboil de mine in calitate de cetatean, un act pe care l-am simtit indreptat impotriva fiintei mele iubitoare, a fost actul care a decis constitutuinal crima.

Crima, genocidul impotriva unor fiinte fara aparare / animalele nu se pot apara fata de cruzimea si furia specimenele umanoide care pretind ca gandesc, pentru ca ele sunt fiinte care nu gandesc / si de a caror viata, in mod firesc, este responsabil omul, ca singura fiinta care gandeste, cetateanul prin reprezentatii sai din punct de vedere institutional, si omul social ca fiinta rationala dotata cu constiinta pe acest pamant, aceasta crima se produce azi, in acest secol, fiind decisa de institutii ale statului de drept, cele care pretind ca-mi apara drepturile si demnitatea, ca cetatean – curtea constitutionala, presedintie, primariile . Toate aceste institutii exista si functioneaza din taxele si impozitele noastre.

Declar azi public ca  nu ma simt deloc reprezentata ca cetatean de institutiile statului roman, de aceea ma dezic in mod public de acest statut, ca simplu atribut fara valoare. Declar public ca nu ma mai consider cetatean al acestui stat, cel care doar mi-a inscris in actul de identitate cuvantul “Cetatean” (roman)

Declar ca nu ma simt responsabila decat de actele mele, de fericirea si nefericirea mea. Ca in cei 56 de ani de viata am respectat constitutia tarii, fara ca ea sa ma respecte pe mine ca cetatean niciodata. Mi-am asumat acest respect ca pe un gest firesc de respect de sine si am continuat sa-mi fac treaba cinstit, onest, platind taxe si impozite pentru absolut orice mi s-a cerut/impus. Am platit la timp de fiecare data toate facturile pentru tot ce am consumat la comun cu toti concetatenii, am platit impozitele si taxele pe toata munca mea intotdeauna cinstita,  fara sa cracnesc, de fiecare data cu speranta si increderea ca exemplul meu de cinste si onestitate este mai vizibil decat necinstea, minciuna, abuzurile, vulgaritatea si grobianismul celor care s-au erijat in resprezentantii poporului.

Declar inca o data ca nu ma simt resprezenta de nici o institutie a acestui stat azi, 26 septenbrie 2013, pentru ca: genocidul, crima si moartea decise constitutional prin lege,  legea fiind promulgata intr-o secunda din pixul unui presedinte ales de popor, nu sunt acte umane, iar eu sunt, inainte de toate, om. Atributul de cetatean, care m-ar putea face partasa la crima, este doar o eticheta de care ma lepad, pentru ca aceasta crima legiferata nu mai poate fi indurata de omul care sunt.

Sunt om iubitor de viata si profund rational, de aceea nu pot sa ma consider concetateana cu specimenele vorbitoare care urla public ( pot urla doar  pentru ca statutul de cetateni le permite) urla ca vor, ca-si doresc visceral moartea cainilor comunitari doar pentru ca, in acest mod criminal, inuman considera ei ca vor proteja viata copiilor lor. Spectacolul macabru al Romaniei de azi este singurul exemplu pe care-l oferiti copiilor vostri. Din pacate, le aratati doar cruzimea cu care considerati, in mod irational, ca-i protejati.

Crima fata de animale, cele de care omul rational ar trebui sa aiba grija ca de propriii copii este, din pacate, ceea ce le aratam azi. Decizia de a ucide nu are legatura cu omul ca fiinta rationala, ci cu faptele reprobabile de furt institutionalizat din trecut si prezent, dar si cu reactiile turbate orbite de furie si ura ale unor specimene care nu pot fi considerate fiinte dotate cu ratiune. Reamintesc, ratiunea fiind o capacitate specifica doar omului. Asadar, aceste fiinte care-si spun persoane publice, pline de ura sunt doar specimene bipede,vorbitoare care pur si simplu nu gandesc. Ar fi impropriu sa numesc zgomototul asurzitor pe care-l produc aceste specimene “gandire primitiva”. Omul primitiv nu-si omora animalul, ci il ingrijea, il ocrotea pentru ca, om si animal, se simteau convietuind impreuna.

Mentionez ca nu doar cainii comunitari sunt sacrificati azi, in aceste timpuri “moderne si democratite” ci toate fiintele lipsite de dreptul si sansa reala de a munci, cele lipsite de dreptul la o viata demna,  impreuna cu toti copiii nostri -singurele victime ale acestei societati abuzive, dar in fata carora dam cu totii socoteala.

Refuz sa ma mai consider cetatean al acestui stat, pentru ca nu pot fi concetateana cu specimene umanoide ca Zagrean (Curtea Constitutionala), Basescu (Presedintie) indivizi care se afla azi in Parlamentul Romaniei si pe care nu i-am votat, pentru ca la utimele alegeri nu am participat la vot, din simplul motiv ca nu am avut pe cine sa votez. Nu pot si nu mai vreau sa ma consider prin cetatenie asemenea unor specimene urlatoare care detin si ele statut de cetateni – de aceea li se permite sa vorbeasca public - ca Tatoiu, Mandruta, Banciu, Badea si altele asemenea lor care, din acelasi motiv absurd - ca li se permite sa fie vocale si vizibile, lucru posibil doar intr-un stat profund inuman si nedrept – pot influenta un popor cu un deficit urias de educatie civica, in spiritul umanitatii, insa nu din vina lui. A poporului.

Ma mai dezic, asadar, de atributul de cetatean crestin ortodox – din fericire, simt o legatura directa cu Dumnezeu care locuieste in centrul fiintei mele – pentru ca institutia bisericii nu ma poate contine ca spirit liber, ca om care iubeste viata si tot ceea ce inseamna viata pe pamant, ca om care-si iubeste semenii fara sa-i judece in termeni specifici gandirii primitive, rudimentari de diferenta de credinta, orientare sexuala, rasa, statut, rol etc. Iubesc oamenii care iubesc viata / iar viata exista peste tot pe aceasta planeta, in animale, plante, copaci, flori, pietre / iubesc oamenii care gandesc in spiritul ratiunii umane, singura responsabila pentru deciziile asupra vietii.  Mai cu seama asupra vietii a celor care nu se pot apara de abuzurile institutionalizate.

Ce ne facem insa cu specimenele vorbitoare care decid soarta celor fara aparare, in numele tuturor, nu stiu. Eu pot doar sa ma lepad de ei, renunantand la singurul atribut – cel de cetatean – care m-ar putea include facandu-ma partasa si responsabila de acest macel. Dar si de toate celelalte abuzuri asupra unor fiinte fara aparare, care azi, in anul de gratie 2013, sunt condamnate la moarte.

Biet popor roman, nu meritai acest destin! Ca un bun cetatean pana azi, ca fiinta rationala iubitoare, nici eu nu merit sa traiesc aceasta cumplita durere. De aceea tot ceea ce pot sa fac ca sa pot continua sa traiesc in demnitatea de om, este sa declar public ca ma dezic de crima prin renuntare constienta, prin lepadarea de cetatenie.

Deportati-ma, expulzati-ma, dar nu pot fi partasa la acte de cruzime, la acte inumane. Vreau sa raman doar om care iubeste tot ceea ce inseamna viata, un spirit liber universal neinstitutionalizat, fara identitate sociala.

1 Comment, Written on septembrie 26th, 2013 , Parerea mea despre ... Tags:

Iubirea care tace

Ar trebui sa vorbim la televizor despre ceea ce ar trebui sa tacem. Sa tacem, nu mai vorbim.

Cum sa ne exprimam tacand, aceasta poate fi tema acestui material. Sa tacem despre iubirea pe care ar trebui sa o invatam. Iubirea se tace. Ea nu se exprima prin vorbe.

In prezent scriu doua carti in paralel : una despre iubirea care tace, iar cealalta despre rana colectiva, cea care ne afecteaza pe toti.

Despre lupta cu noi insine, lupta cu viata insasi pe care o practicam prin opozitia si dezbinarea noastra care exprima ura sociala din acest prezent al nostru, al tuturor.

Evident acest lucru / sa vorvesti tacand / este imposbil azi, cand societatea moderna se conduce dupa un pricncipiu unic: acela de piedere sau castig.material. care se obtine din consum.

A ne consuma/devora pe noi insine si unii pe altii, e sportul national.

Ce fac eu de mai bine de un an? Tac. N-am mai acceptat nici un fel de invitatie la emisiuni, pentru ca absolut toate dezbat subiecte de scandal, cele care aduc rating. Castigul din dramele oamenilor mi se pare cel mai odios mod de castig al televiziunilor, dovada cea mai ipocrita de a pretinde ca le pasa de public. Aici apare o discutie mult mai larga, pe care nu avem timp s-o dezbatem acum. Incerc s-o analizez intr-una din carti.

Se arunca pe piata o idee, iar oamenii se lupta intre ei. Chestiunea cu cainii comunitari si cea cu Rosia Montana a incins atat de rau spiritele romanilor, iar cine castiga, se stie.

Intotdeauna se creaza doua tabere – care dau bine la public – si dezbinarea noastra este obtinuta intr-o clipa, iar lupta ideilor noatre despre orice aduce castig material unora si o foarte mare pierdere noua tuturor ca oameni…

Cine castiga? E limpede. Niciodata omul, individul ca fiinta iubitoare, ci intotdeauna cei care urmaresc profitul material in beneficiu personal.

 

Binele comun, o idee care lipseste total din vorbaria publica…

 

Binele comun nu reprezinta in prezent o idee fundamnetala a fiecaruia dintre noi perceputa in lumea interioara, ci omul gandeste in termeni de egoism, individualitate, acestea fiind trasaturi caracteriale care i-au fost cultivate de societatea de consum. Omul a ajuns sa se consume pe el insusi intr-o lupta permanenta cu viata, ca si cum ar trai vesnic, iar pentru asta ar trebui sa-l desfiinteze pe celalalt. Semenul sau. Competitia, concurenta, diferentele sunt ideile de baza ale unei societati consumerist/capitaliste, iar profitul material este valorizat in detrimentul celui spiritual.

 

Suntem asemenea in viata si egali in moarte.

 

Nimeni nu vorbeste despre frica inconstienta de moarte a omului – total irationala, pentru ca toti murim (la naiba!)- care ii este alimentata social de credintele false pe care le-a adoptat.

Frica zilei de maine, frica de a nu-si pierde locul de munca, frica de Dumnezeu. Frica de a fi in viata are la baza aceste trei frici. De aceea omul lupta, si lupta si da-i si lupta, neicusorule! Cu viata.

 

Omul in lupta cu viata insasi este adevarata stare a omului in prezent. El cauta sa aiba ceva pentru a fi cineva.

Or noi nu suntem cineva ci doar ne iluzionam ca suntem cineva prin imaginea noastra despre noi… Imaginea noastra!

Persoanele publice lupta pentru imaginea lor, partidele pentru puterea care le ofera privilegii si avere, biserica pentru profit material. Toate acestea sunt deja evidente, omul fiind victima perfecta. Institutiile fac bani pe seama oamenilor, mai exact profitand de frica lor de a fi…

Ignoranta este singura sursa care alimenteaza acest fenomen universal al manipularii.

Omul poate fi manipulat pentru ca se teme sa traiasca liber, de unul singur si atunci se agata de credintele false care-i sunt inoculate. A fost educat sa formeaze grupuri, care se lupta unul cu altul pentru niste idei… Inutil, desigur, pentru ca avem acelasi destin: moartea!

Ce avem de impartit oare ? Pai, ceea credem ca avem. Imagine, prestigiu, avere, bani.

Nu avem nimic in moarte. Cine poate contesta acest adevar?!

A te teme sa mori inseamna in fapt, sa te temi sa traiesti. Iar a trai cu teama de moarte a construit in omul social mecanismele de aparare…dar care il conduc, iata, pe om in lupta cu viata insasi.

Din pacate, azi, in aceasta societate consumerita omul lupta cu ceilalti oameni pentru supravietuire, insa nici macar nu e constient de ceea ce face.

A lupta cu celalalt inseamna a-ti proiecta frica  in celalat. Iar frica inconstienta, caci despre ea vorbim, produce ura de sine inconstienta. Asa se explica de ce ura este cea care anima spiritele inconstiente. Considerandu-l pe celalat dusman, el se uraste pe sine proiectandu-si ura in afara. Omul care nu este constient de iubirea divina isi o proiecteza ura in celalalt. Semenul lui.

Constructia mentala care gandeste toate acestea este ego-ul omului social caruia i-au fost alimentate toate aceste frici punandu-l in lupta cu viata insasi.

Insa el lupta cu exteriorul, pentru ca de acolo crede ca vine pericolul. Cum toti  gandesc la fel, iata ca toti se tem unii de altii (inconstient) si atunci trebuie sa se lupte ca sa traiasca. E absurd!

Depre toate acestea scriu de 2 ani. Scriu in paralel doua carti. Una este despre iubirea care tace, in care invat prin respiratie, meditatie si tacere publica sa-mi re-setez mintea, sa-mi reformulez principiile de viata, sa-mi schimb credintele, convingerile, tiparele mentale cu care am functionat si eu ani de zile.

Am depus armele de lupta (mecanismele de aparare) ca sa-i pot iubi pe toti oamenii la fel, ca pe mine insami. Insa pentru aceasta am nevoie sa las ego-ul sa moara in fiecare zi pentru a fi -azi, aici, acum – in viata.

Eu sunt iubire, este cea mai fascinanta stare de a fi libera.

Libera sa fiu in viata, insa constienta ca moartea este certa la fel ca si nasterea.

Ciclul nastere, viata si moarte este existenta insasi care ne confera credinta ca suntem egali.

Viata insa am ales s-o traim ca si cum am fi diferiti, iar aceasta credinta este cea care a produs   vrajba, razboaiele, dezbinarea.

Omul nu are nimic de castigat, cum nu are nimic de pierdut, ci doar se iluzioneaza ca are, asta crede egou-l sau stupid.

Imaginea despre noi insine este o oglinda stramba, ne oglindim in ceilalti, de care ne temem, in timp ce si ei se tem de de noi Ne temem de acelasi lucru. Ca n-o sa ne iubeasca asa cum meritam.

A merita iubirea prin eforturi disperate este la fel o credinta falsa, distructiva… Dar toate acestea sunt motive suficiente pentru a nu avea incredere unii in ceilalti, a ne suspecta in fond de ne-iubire…si sa ne aparam de oameni in loc sa-i iubim.

 

Despre toate acestea scriu in cele doua carti – despre intalnirea cu sinele comun, cu spiritul iubitot printr-o calatorie in viata interioara – prin resetarea mintii si o alta carte despre rana colectiva a omenirii care (ar trebui sa) ne afecteze pe toti la fel si sa incetam lupta.

 

Lupta cu noi insine, a nascut ura de sine inconstienta, iar ura este proiectata in afara noastra in ura care reprezinta azi starea de a fi a omenirii.

Ne uram la suprafata, in exterior tocmai pentru ca egoul nostru crede ca suntem diferiti. In fapt suntem asemenea si putem sa ne iubim unii pe altii, si nu sa ne aratam neincrederea doar pentru ca neincrederea este sadinta in noi…in mintea noastra, cea actuala. Iar neincrederea ne este alimentata de societatea bazata pe profit material.

 

Nu stiu daca ati inteles ceva, cum habar n-am de ce am scris azi toate acestea…

A tacea inseamna un risc enorm, insa am experimentat tacerea iubirii si am constatat ca pot trai fericita in aceasta viata facand ceea ce stiu sa fac cel mai bine. Sa iubesc oamenii la fel, iar atunci cand judec, judec doar actele si faptele reprobabile ale unor institutii si nu omul. Institutiile gubernamentale, politice, economice, religioase sunt cele care profita de slabiciunea si frica oamenilor de a crede ca pot trai in pace. Ele au nevoie sa le induca oamenilor diferentele dintre ei pentru a-i mentine pe oameni in lupta. Lupta din care doar ele castiga un profit material.

 

Profitul spiritual este doar al omului ca individ unic, ca spirit iubitor si liber sa fie in viata… fara sa se teama de ea.

Spiritul liber nu poate fi institutionalizat de aceea el nu lupta cu nimeni. El este impacat cu sine, cu sinele comun universal pentru ca stie ca existenta este pentru toti aceeasi: omul se naste, traieste si moare. Iar acest adevar ne face egali si nu diferiti ca oameni.

Am o singura responsabilitate azi, copiii nostri. Ei trebuie sa afle care sunt fricile care le-au fost inoculate (frica de celalalt fiind cea mai stupida) si sa invete iubirea asa cum ne-a fost daruita tuturor la nastere: iubirea divina, iubirea unui Diumnezeu unic.

 

Cand vorbim si dezbatem furibund subiectele sociale vorbim despre etichetele sociale care ne-au indepartat de sufletul nostru comun. Nu doar ca iubim etichete dar le si consumam. Noi mancam meniul si nu mancarea.

 

 

Cu drag, Gigi Ghinea. Un spirit liber iubitor.

 

Leave A Comment, Written on septembrie 24th, 2013 , Parerea mea despre ...

© 2012 Gigi Ginea | Toate drepturile rezervate

Gigi GHINEA

Blog